Cărțile scoase la editura ETNOUS
Cei interesați, pot procura cărțile direct de la autoare, tel. 0720 307 903
Eventualele reacţii ale cititorilor, pot fi transmise direct autoarei, pe adresa: wmary@yahoo.com
Întâmplările care îţi mişcă sufletul, pot reprezenta cartea de căpătâi a poveştii vieţii tale. Întâmplările intense, de multe ori devastatoare, pot fi rodul unor povestiri minunate, tragice sau de iubire, uneori combinate, dar în cele mai multe cazuri, ele merită a fi citite.
Despre mine pot spune că sunt
tăcută, vorbăreaţă, nostimă,glumeaţă, altruistă, modestă şi multe alte stări
după împrejurări. Nu mă asemăn şi nu mă deosebesc prea mult de cei născuţi după
1947, poate prin faptul că unii aveau două pâini pe masă, două uniforme
şcolare, două perechi de încălţăminte...doi părinţi.
În comunism esenţial era să ai două lucruri din ceva. Dacă
aveai un singur lucru însemna că erai împotriva politicii comuniste. Modestia
şi moderaţia era numărul doi. Adică, toţi trebuia să trăim la fel. Nu, nu sunt
de acord. Resping utilitatea a trei lucruri identice, pentru diversitate, ceeace
în comunism însemna abundenţă. Boierii şi chiaburii au îngenunchiat omul simplu, iar comuniştii, voinţa
acestora. România nu a avut niciodată elită. Pentru că elita înseamnă cultură,
iar a-ţi îngenunchea propriul popor, nu înseamnă cultură ci schingiuire. A-ţi
schingiui propriul popor, înseamnă crimă, dezonoare. Aceştia au fost dintotdeauna
conducătorii României, fără prestigiu şi onoare.
Poate că de prea multe ori am crezut că soluţia omului simplu
este plecarea peste hotare. Dar se nasc alţi oameni simpli, adică oameni care
muncesc, dar care nu au musai şi o gândire simplă. Aici, şi o spun cu modestie,
începe misiunea mea. Mi-am permis această cutezanţă.
Mi-aş dori ca această misiune să mă îngenuncheze şi să
mă înalţe. Să mă zdrobească şi să mă purifice. Să mă omoare şi să mă-nvie. Să
mă nască a doua oară, asta deoarece până acum n-am trăit, am fost moartă!
Şi câţi n-au fost morţi în jurul meu, însetaţi de
dreptate. Mulţi. Prea mulţi. Oameni care n-au cunoscut fericirea, plăcerea, de a
avea trei lucruri, dintre care unul inutil.
Întâmplările care mişcă sufletul omului simplu,
trebuie spuse, povestite sau chiar strigate în gura mare.
Atunci când prin ferestrele
larg deschise şi din cel mai ascuns cătun, se aud acorduri de pian, de vioară,
sau când omul simplu cumpără un CD cu o simfonie sau o operă, sau când acest om
simplu se întreabă, ce să fac cu a treia pereche de pantofi, atunci putem spune că avem o elită cultă.
Cultură, domnilor conducători, mai înseamnă doi
părinţi. Cultura nu este rezultatul tocitului practicat în şcoală. Vădit lucru,
chiaburii, baronii, comuniştii au coborât omul simplu, cu mult sub limita umilinţei
şi chiar a sclavagismului.
Omul simplu, chiar simplitatea, reprezintă talpa
culturii, deoarece face legătura cu munca efectivă, adică cu arta.
Cei ce se consideră elite, dar
care urmăresc doar să profite de pe urma celor care creează cu adevărat, fără
a-şi aduce contribuţia în acest domeniu, n-au cum să facă parte din rândul
elitelor, deoarece sunt numai nişte biete dobitoace.
Deci, domnilor conducători, ca să nu rămâneţi doar la nivelul
unor biete dobitoace, ridicaţi omul simplu din marasmul în care-l ţineţi cu
forţa de sute de ani.
.......
APRIGI ȘI NEBUNI
Vol. I
Pavel a fost coborât din tramvai în staţia terminală a liniei, unde, unul din cei doi însoţitori i-a spus traseul pe care trebuia să-l urmeze până la ferma lui Vlady. Tramvaiul s-a pus din nou în mişcare, după ce a făcut o curbă strânsă, şi a pornit înapoi, huruind, spre centrul Bucureştiului. Pavel a rămas singur între şine, încercând să se dumirească unde se află, în semiîntunericul dimineţii. Trebuia să iasă în drumul pe care i l-au arătat şi să-l urmeze spre dreapta până la capăt, apoi la stânga şi din nou la dreapta, şi de acolo, pe drumul nepietruit care se forma din faţa gării, direct peste câmp, până la fermă.
Aşa zişii lui sfătuitori de bine, l-au pus să aleagă: închisoarea, s-au ferma lui Vlady. A mai făcut închisoare, ar spune chiar nevinovat, dar zbirii aveau nevoie din când în când de câte un ţap ispăşitor, tot atât de mult cât avea şi Vlady nevoie de muncitori pe moşia lui, iar acum, lui Pavel i s-a forţat mâna să aleagă ferma.
După terminarea facultăţii, Pavel a stat şase ani la închisoare pentru că a fost prins cu manifeste. Au fost ani aprigi, când organizaţia din care făcea şi el parte a fost desfiinţată, iar ei împrăştiaţi în toată lumea. O dată cu el a fost arestat şi doctorul Paul C., copil de chiaburi, şi care era unul din mulţii tineri implicaţi cu de la sine dorinţă în lupta împotriva asupritorilor, şi pentru care părinţii lui a plătit sume uriaşe să-l scoată din închisoare şi l-au făcut scăpat peste hotare. Şi ca să creeze veridicitate în jurul dispariţiei tânărului medic, l-au anchetat pe Pavel săptămâni în şir, şi adeseori îl băteau.
Avea şi un semn sub ochiul stâng, de la un anchetator mai zelos care l-a lovit cu bastonul de cauciuc peste faţă.
Acolo, în închisoare, Pavel a cunoscut-o pe Maria. Era croitoreasă, şi lucra laolaltă cu alte zeci de femei într-o cameră alăturată camerei unde era anchetat el. După multe încercări a reuşit să-i strecoare un bilet, în care i-a spus că vrea să o cunoască.
Şi ea l-a remarcat pe el, şi schimbul de priviri dintre ei, a făcut-o şi pe ea să recunoască, că-l place.
În ziua când a fost eliberat, Maria îl aştepta la poarta închisorii. În aceiaşi lună s-au cununat, şi după nouă luni Maria a născut un băiat, căruia i-au pus numele tot Pavel , după dorinţa ei.
Zece ani s-au bucurat de linişte în casa Verei, mama Mariei, care, la rândul ei se cunoştea de ani de zile cu mama lui Pavel, Clara, lucrând şi ele tot ca croitorese pe unde se nimerea. Au fost fericite când au aflat că, copii lor se cunosc şi se vor căsători, şi când a venit pe lume micuţul Pavel, îşi doreau ca nimic să nu-i mai despartă vreodată. Când au primit vestea că Pavel trebuie să meargă la fermă, s-au îngrozit. Acum, Pavel a fost de acord să meargă, pentru că i s-a promis că, după un an, îşi poate lua familia cu el.
Multe nu ştia Pavel, şi nici nu putea bănui ce înseamnă acel loc, dar putea gândi: dacă ei la oraş, şi nu orice oraş, ci însuşi capitala ţării, trebuiau să lupte împotriva unui regim feudal, burghezo-moşieresc, care-i decimau fără milă, ce putea găsi la fermă? A decis sub presiune, la disperare, şi deşi ştia că guvernul lucrează mână-n mână cu marii proprietari de pământuri şi crescători de animale şi că trimeterea lui la fermă nu-i decât o manevră politică, a ales ferma. Şi mai dorea să-şi piardă urma. El ştia că în ultimii zece ani nu a făcut nimic, ca să fie atât de aspru pedepsit, şi se gândea că, cu un pic de răbdare, poate dispărea cu familia lui cu tot pentru mult timp din vizorul legii.
Acum, Pavel se grăbea să ajungă la fermă. A fost coborât la ora cinci dimineaţa din tramvai, şi mergea de cel puţin patru ore şi nu se zărea nimic. Era sfârşitul lunii septembrie, şi înurma secerişului culegeau sute de păsărele, într-un ciripit neîntrerupt, de o parte şi de cealaltă a drumului.
Nu se vedea ţipenie de om, şi după încă o oră de mers, s-a aşezat în iarba uscată de pe marginea şanţului, unde a mâncat şi şi-a odihnit picioarele. După aprecierea lui a mers peste treizeci de kilometri, şi încerca să se consoleze singur spunându-şi că, cu un vehicul nici nu s-ar observa distanţa mare. Nici nu şi-a terminat bine gândul, când, la oarecare distanţă a văzut hornurile şi acoperişul din ţiglă roşie a
conacului. Şi-a băgat mâncarea în traistă, şi a pornit grăbit într-acolo. Avea sufletul negru de amărăciune că estedeparte de ai lui, şi că va trece mult timp până-i va revedea, şi-şi îndreptă privirea spre cer, căutând acolo îndurare.
A văzut de departe o căruţă în faţa porţii conacului şi un bărbat pe capră, care, era sigur că pe el îl aşteaptă. I-a văzut spatele lat, părul tuns periuţă şi urechile mici, lipite de tâmple, pe sub borurile mari ale pălăriei. Calul a nechezat, lovind pământul cu copita. Bărbatul a spus, fără să se întoarcă:
- Urcăte-n căruţă!
Pavel şi-a aruncat bagajul în căruţă şi s-a urcat şi el. Au plecat imediat, după ce bărbatul a atins uşor calul cu biciul.
Au mai mers aproape un kilometru, şi căruţaşul a oprit în capătul unui şir de colibe făcute toate pe aceiaşi parte şi care se pierdeau undeva departe, că nu le vedeai capătul.
Pavel îşi luă bagajul şi sări din căruţă. Simţea că-i ies ochii din orbite de uimire la spectacolul din faţa lui. Murmura, căutându-şi cuvintele:
- Ce loc este ăsta?
Căruţaşul îi spuse, în loc de răspuns:
-Omule! Vezi grămada aia de lemne? Din ea o să-ţi faci o colibă în rând cu celelalte, şi să nu depăşească trei metrii pe trei şi mai înaltă de doi… hei… omule… m-ai auzit?
Pavel nu auzea. Întrebă, buimac:
- Ce loc este ăsta? Acolo trăiesc oameni?
Căruţaşul întoarse căruţa, fără să mai spună nimic, şi porni în goana cailor înapoi spre conac. Bănuia că nu va mai veni nimeni să-l mai lămurească ceva, şi s-a apucat de treabă, ştiind că în câmpia Mostiştei vânturile sânt puternice şi gerurile năprasnice. A săpat gropi adânci pentru parii de susţinere, a bătut scânduri şi în interior şi în exterior şi a bătătorit bine pământ între ele. Lucra repede, pentru că acolo trebuia să şi doarmă în noaptea aia. Era pe acoperiş
când a văzut oamenii venind de la câmp. A sărit jos şi s-a apropiat de primii sosiţi, nevenindu-i să-şi creadă ochilor ce vede. Erau bărbaţi, femei, copii şi bătrâni, desculţi, cu hainele curgând în zdrenţe pe ei, slabi, şi mergând ca nişte stafii.
- Oameni buni, strigă el în urma celor care se pregăteau să intre în colibele de lângă a lui, ce loc este ăsta?
- În râpă! Noi aşa-i spunem, spuse o fată care intră în a doua colibă de lângă a lui, fără să întoarcă, capul.
A rămas crucit când a văzut că în coliba de lângă a lui au intrat opt persoane. După ce au intrat, a văzut-o şi pe fata din a treia colibă şi pe ei luând o uşă şi proptind-o pe dinăuntru, pentru că nu aveau balamale. A pornit spre capătul celălalt al colibelor, buimac, dar pe toţi i-a văzut procedând la fel. S-a întors şi mai buimac, şi s-a apucat să-şi termine coliba. A găsit pe grămada de lemne o saltea cu paie, pe care a pus-o pe patul de beţe şi s-a culcat, încercând
să nu gândească mai departe decât clipa de faţă. A doua zi trebuia să meargă şi el la câmp, în rând cu ceilalţi, şi l-a luat cu tremurat. Se ghemui de frig, şi adormi cu gândul că trebuie să-şi facă uşă.
A auzit ţignalul, dar în primul moment nu a ştiut ce se întâmplă. A deschis ochii, şi a văzut lumea ieşind din colibe, ca nişte umbre în ceaţa deasă şi rece de mijloc de toamnă. A sărit din pat, s-a îmbrăcat şi s-a alăturat familiei numeroase de lângă el. Au pornit peste câmpul din faţa colibelor, de unde a fost treierat grâul, şi în scurt timp cioturile de paie i-a rănit picioarele deasupra pantofilor, că-i venea să urle de durere. S-a uitat la cei din jur şi i-a văzut pe toţi desculţi, şi l-a apucat groaza. A gândit, plin de amărăciune, că era mai bine la închisoare decât acolo. “Dar oamenii ăştia cum stau
aici? Ce se petrece aici?”, gândea, năuc.
Au traversat ogorul şi au intrat în tarlaua de cartofi. S-au apucat de lucru, umăr la umăr, fără o vorbă şi fără ca cineva să se apropie de el să-i spună ceva. Lângă el erau vecinii lui de colibă, şi dacă a văzut viteza cu care adună cartofi cei doi copii, care după aprecierea lui nu aveau mai mult de zece ani, a început şi el în forţă. Au muncit mai bine de cinci ore.
Îl ardea spatele şi ar fi vrut să se ridice un pic, dar îi era ruşine de ceilalţi. O vedea pe fata din a treia colibă, şi se minuna de viteza cu care aduna şi cei mai mici cartofi. Vedea paznicii călare, cum le dădea târcoale, şi iarăşi se întreba: “Oare ce groază îi stăpânea pe acei oameni de nu îndrăzneau să se ridice un pic, să-şi îndrepte spatele, să bea un pic de apă sau să mănânce!”. A trecut de mult ora prânzului, când a auzit o căruţă venind. I-a văzut pe toţi ridicându-se şi apropiindu-se de căruţă. Au primit câte un castron de ciorbă şi tocană de cartofi, cu gust greu de untură râncedă. S-au aşezat pe jos şi au mâncat, fără o vorbă din partea cuiva. S-a aşezat lângă vecinii lui, s-a uitat să nu fie paznici în jur, şi-i şopti fetei din a treia colibă:
- Cum te cheamă?
- Magda.
- Pe mine Pavel.
Dar parcă fata nici nu l-a auzit. Nu şi-a ridicat ochii din castron până nu şi-a terminat mâncarea, s-a ridicat, a luat de mână copii din familia numeroasă şi au pornit spre tarla, fără nici o expresie pe faţă. Au adunat cartofi până a începutsă se întunece. Se gândea la chinul când va traversa din nou prin cioturile de paie, când auzi lângă el:
- O să vă obişnuiţi!
- Magda?! Credeam că nu avem voie să vorbim!
Văzu un zâmbet palid pe faţa ei, şi cu o voce extrem de calmă spuse:
- Ar vrea ei nenorociţii să ne ia şi graiul, dar nu vor reuşi.
Era mut. El avea pretenţia că a fost chinuit? Se uita la oamenii din jurul lui şi se întreba, dacă mai rău decât atât se putea. Îi vedea cum merg desculţi prin cioturile de paie şi nu
schiţau nici cel mai mic semn că ar simţi ceva, şi se simţi mic în faţa lor. Ca şi cum i-a citit gândurile, Magda îi spuse pe acelaşi ton calm:
- Suferim mai mult când se coseşte grâul, pentru că picioarele şi-au revenit mult de la ultima coasă … După ce adunăm tot, nu mai avem multe de făcut … Mergem la fermă, sortăm cartofi, băgăm în saci, facem silozuri … şi altele … au grijă stăpânii să nu ne plictisim.
Când au ajuns la colibe, Magda a intrat şi şi-a proptit uşa pe dinăuntru. Era derutat. În primul rând, mâncau o dată pe zi?
El mai avea ceva de mâncare, dar ceilalţi? S-a dus la uşa Magdei şi a strigat-o de afară:
- Magda, seara ce mâncăm?
Magda a dat uşa la o parte şi l-a poftit înăuntru. În colibă erau trei paturi: două complect goale şi unul acoperit cu zdrenţe. Era prima colibă în care intra, şi i s-a părut o oroare. Un miros greu de mortăciune l-a izbit în faţă, şi a făcut un pas înapoi spre uşă, derutat.
- Nu pleca! spuse Magda. Cât de curând va mirosi şi la dumneata la fel! Ce mâncăm seara? Ce găsim la groapa de gunoi a conacului: oase aruncate de la abator, cozi de vită, maţe, câteodată resturi gătite, numai bune de mâncat, coji de pâine. Toţi mergem noaptea acolo. Stăpânii ştiu, dar sunt mulţumiţi că au scăpat să ne mai dea o masă seara. Porcii!
Vrei să guşti? Astăzi sânt răsfăţată, am ghiare de găină cu chimen şi mentă, din spatele colibei, din râpă.
- Nu, mulţumesc…
A ieşit deandăratelea pe uşă. Când a ajuns în dreptul colibei vecinilor lui, a simţit un miros greu ieşind prin crăpăturile uşii. A intrat în coliba lui şi s-a trântit pe pat. Realiză, plin de groază, că aici va veni familia lui peste un an. Fiul lui, care era strălucit la învăţătură, nevasta lui, care în toată nenorocirea vieţii ei amare era gingaşă şi bună, şi mama şi soacra lui, amândouă bolnave cu spatele de la zecii de ani aplecate peste maşinile de cusut.
Ce-a mai mare surpriză aveau să o trăiască în ultima zi, când s-au reântâlnit la o masă de adio pe peluza din faţa casei Olgăi, şi aceasta i-a întrebat pe Gary şi pe Laura dacă merg la nunta lui Kiru.
......
APRIGI ȘI NEBUNI
Vol. II
Link către carte:
https://drive.google.com/file/d/0B1fucZd77KxbY0RRakxrSnY3S0E/edit?usp=sharingCe-a mai mare surpriză aveau să o trăiască în ultima zi, când s-au reântâlnit la o masă de adio pe peluza din faţa casei Olgăi, şi aceasta i-a întrebat pe Gary şi pe Laura dacă merg la nunta lui Kiru.
- Cum să nu? spuse Gary surprins.
Vă cunoaşteţi?
- Îl ştiu pe toţi copii Elenei,
cum să nu merg? răspunse Olga mirată. Oare, l-au invitat şi pe domnul “Conte?”
-
Ne pare rău că, nu! răspunse Gary izbucnind în râs.
- Şi noi mergem la nuntă, spuse
Teodul şi mai surprins. Eu am fost coleg de şcoală cu Eduard, fiul cel mare al
Elenei!
Era rândul Olgăi să fie
surprinsă. Se cunoşteau de peste un an, le-au botezat fetiţa, şi nu
ştiau nimic despre ei.
Magda îl îmbrăţişă pe Pavel cu
privirea, se va reântâlni cu el mai repede decât spera.
Era o seară de sfârşit de vară.
Un adiere rece a trecut printre ei. Teodul s-a ridicat în picioare, cu spatele
la vânt, protejându-şi copilul. Spuse Magdei, pe un ton calm, protector:
- Mergem?
S-au îmbrăţişat cu toţi. Magda îl
luă pe Pavel în braţe şi-i şopti la ureche:
- Ai grijă de tine!
- Teodul, spuse Olga în drum spre
poartă, casa este tot de vânzare, acum mai vine un copil, şi sântem şi mai
aproape unii de alţii… Gândeştete repede, că vin mulţi să o vadă…
- Da, o s-o cumpăr…
S-a uitat după ei până au
dispărut în spatele blocurilor.
Şi Olga a fost chinuită în
tinereţea ei. A lucrat într-o ţesătorie, şi pe Oliev trebuia să-l ia cu ea.
Copiii muncitoarelor stăteau într-o cameră alăturată secţiei, plină de praf şi
scame, şi nu aveau voie să se ducă la ei până la prânz. În acest timp, nimeni
nu se ocupau de ei. Adeseori ţipetele lor acopereau zgomotele maşinilor de
ţesut, îngrozindu-le. Când plecau acasă, erau mai mult morţi, decât vi. Cei
care aveau ghinionul să moară, dintre mame, sau copii, erau scoşi afară, în
faţa secţiei, până când venea cineva din familie să-i ia.
Copii începeau lucrul la şapte ani, şi atunci
Olga s-a decis să fugă din ţară. Ştia că liderii de sindicat sânt cei mai mari
duşmani ai muncitorilor, şi că pălăvrăgela lor propagandistică nu-i va ţine de
foame. Când l-a luat pe Oliev şi a plecat, nu şi-a anunţat nici bărbatul, care
lucra în mină şi venea acasă la sfârşitul săptămânii, şi nici o altă rudă, care
erau şi ei în aceiaşi situaţie ca şi ea.
A plecat doar cu hainele de pe ea şi câteva
lucruri pentru copil. A mers spre nord, şi numai ziua, noaptea ascunzându-se
prin lanuri, aproape de locuinţele oamenilor, de frica animalelor sălbatice
s-au a câinilor.
După două săptămâni a ajuns la mare. S-a
angajat la o fabrică de peşte, şi pe Oliev l-a băgat la un cămin săptămânal.
Din prima zi a început să se intereseze de filiera care scotea oameni din ţară.
A găsit-o, dar suma care i se cerea era foarte mare. Muncea pe rupte, adunând
fiecare bănuţ, şi părândui-se că grămada creşte.
După alte două luni s-a trezit cu bărbatul ei,
care a pornit pe urmele ei, din ziua când a plecat. Olga i-a spus că nu mai
avea putere să-l vadă pe Oliev chinuit, şi să nu-i stea în cale, că ea tot va
fugi din ţară. S-au dus la omul de legătură şi au comvenit să plece numai ea,
singură, cu primul transport, şi el să o urmeze cu al doilea, să nu bată la
ochi.
S-au revăzut după doisprezece ani lungi şi
grei de ambele părţi, şi cu zeci de cereri pe la ambasade pentru reântregirea
familiei, pentru că filiera a fost descoperită.
Zece ani i-a petrecut în familia
avocatului Samuel ca menajeră, după care a reuşit să-şi reântregească familia
în Toronto. Rugăciunile ei către
Dumnezeu începeau şi e terminau spunând: “ Mulţumesc Doamne că există acest loc
sfânt pe pământ, Canada”. Erau recunoscuţi ca oameni extrem de paşnici, şi în
final erau fericiţi de prietenia cu Magda şi Teodul, culminând cu botezul
Mariei.
Teodul era îndrăgostit de borşul
făcut de Olga. L-a învăţat şi pe el cum se face, dar parcă tot al ei era mai
bun. Îl mâcau, fără altceva la masă. Sorbeau câte două, trei, castroane, până
se săturau, şi tot ar mai fi mâncat.
Nu povesteau nimic din trecut, de frică să nu
se destrame vraja, pentru că era un vis ce trăiau ei acum. Bărbaţii din familia
Olgăi, fraţi, cumnaţi şi nepoţi, lucrau ca sondori, şi erau plini de bani. Erau
încântaţi de concediile de odihnă plătite şi de asistenţa medicală. Aici era
bine, şi nimeni nu le împuia capul cu el, exista pur şi simplu.
Primul lucru pe care l-a făcut
Pavel când a ajuns în Anglia a fost, să telefoneze tatălui lui şi să-l întrebe
dacă a auzit printre paznicii lui Vlady
de unul, Teodul.
- Da, l-am cunoscut! Era văr cu
Vlady, de ce?
- Este însurat cu Magda! Au deja
un copil şi este din nou gravidă…
- Mă uimeşti! Teodul cu Magda…
- Tată, şti ce fericită este
Magda? El este un om deosebit… Dar, să-i lăsăm pe ei… Despre ce am vorbit… Cum
ţi se pare planul meu?
- Bun! Dar îmi pare rău că Dedu a
înţeles pe dos, tăcerea mea. Aştept să mi se alăture, dacă este destul de
isteţ! Nu mai vine la stână. A făcut şi el, ce au făcut părinţii Donei, şi-au
luat o familie să-i îngrijească. O înţeleg pe Stanca, dar el?
- Las’, că-i mai bine fără el!
Dar să şti că planul nu este în întregime al meu! De ce trebuie să vină mereu
un străin să ne spună ce avem de făcut?
-
Gary nu-i un străin!
- Baa, daa, cum să nuu! El este
un străin şi noi sântem nişte mămăligoi! S-a integrat acolo, este mai român
decât Patriarhul României, dar în America eu sânt român
şi el american! Şti ce prost m-am simţit în excursia din Toronto?
Toţi învârteau banii pe degete, eu nu am putut să cumpăr nimic! Şi prietenilor
mei le era jenă să-mi tot ofere ceva…
Sau să-şi etaleze banii!...
- Apropo de bani, nu sânt de la
Gary, sânt din altă parte… Te rog să colaborezi cu el!...
- Tată! Gary reprezintă forţa! Mă
simt mic în prezenţa lui! Aproape că îmi estompează gândirea! Eu şi el sântem
la doi poli opuşi… cu toată
spontaneitatea mea! Eu, la nivelul la care am ajuns, trebuia să am o
recunoaştere acolo, să se ţină acolo cont de părerile mele şi să se pună în
practică, ca să ajung la nivelul lui! Tată, când mahalalele din Bucureşti se va
compara cu periferiile orcărei ţări civilizate, atunci poate ajung la degetul
lui mic, până atunci, nu!
Pavel-tatăl
se amuza copios, în intimitatea lui, că Dedu nu vorbeşte cu el. Zilnic dădeau
nas în nas şi întorceau capul, fără să se salute.
Stanca s-a întremat destul cât să
meargă până la biserică, împreună cu Nela. După ce ieşeau de la biserică, se
plimbau pe potecile din jurul satului şi prin lăstărişul de la marginea
pădurii, ţinându-se de braţ, sau de mână. Subiectul pe care-l dezbăteau în
ultimul timp era, întâlnirile dintre Pavel şi preot.
- Ăştia doi, spunea Stanca, sigur
pun ceva la cale. Oare preotul ăsta, ce hram poartă? Are figură mai mult de soldat,
decât de preot! Îmi este şi temă să-i spun ceva lui Dedu!... Cât am ajutat noi familia lui Pavel… şi…
ne-au întors spatele. Crezi că lumea nu vede?
- Hai la cafenea să-l întrebăm pe
barman! spuse Nela.
- Fie vorba-ntre noi, ăla e
plătit să tacă! comentă Stanca zâmbind.
Stanca a avut dreptate.
Barmanul spunse, fără să se uite la ele:
- Doar atât ştiu, că a fost
cioban la stână! Voi, care mergeţi la biserică, trebuie să ştiţi mai bine decât
mine!
- Da, sigur că da! Aici este
biserică şi acolo birou de informaţii! zise Stanca arţăgoasă. Eşti tu secretos!
- Ba bine că, da! spuse barmanul
apăsat. Nu-mi place să duc vorba! Întreabă-l pe bărbatu-tu!
- Mersi de cafea! spuse Nela.
Au ieşit, bombănindu-l. Nela
spuse cu un aer nevinovat:
- Probabil că ăsta este motivul
prieteniei lor, se cunosc de la stână!
- Da! Şi Pavel, la fel ca şi
atunci, se spovedeşte!
- Eu cred că… nu!
Dedu nici nu a observat plecarea
ciobanului de la stână, şi cu atât mai mult că ajuns preot în sat. Nu putea
spune că a fost supusul lui Pavel şi că a trăit în umbra lui, dar recunoştea în
el, conducătorul.
După supărarea lui, pe Pavel,
acum mai avea o supărare, că Stanca ştie mai multe decât el. Şi era atât de
pornit împotriva a tot şi toate că pleca călare şi mergea, până aproape se
rătăcea, încercând să uite de Pavel. Arareori reuşea să se detaşeze, gustând
din plin libertatea şi mulţumindu-i în gând Petruţei pentru curajul ei de ai
scoate pe ultima sută de metrii de la pieire sigură. Murea de ciudă că s-a
ocupat mai mult de fii-su lui Pavel, decât de Petruţa, nereuşind să scape de
groaza că putea să o piardă şi pe Stanca. Gonea prin pădure ca un bezmetic,
spunându-şi că, Pavel, chiar dacă are motive temeinice de nu vorbeşte cu el, el
tot nu-l va ierta. Când ajungea acasă, se uita la casa lui Pavel, şi-şi spunea
supărat: “Pavele, Pavele, oi fi eu dobitoc, dar nici cu tine nu-mi este
ruşine!” . Într-o seară, Stanca îl întrebă dacă ştie ce pune la cale Pavel cu
noul preot.
- Care Pavel? Ce preot? strigă el
cu gândul departe.
Stanca se uită mirată la el şi
tăcu, dându-i răgazul necesar ca întrebarea să ajungă la el. După un timp, Dedu
spuse, răţoindu-se la ea:
- Ce să pună la cale? Ce, eu sânt
spionul lor? Nu mă interesează! Şi pe Pavel nu-l iert, nici dacă merge la
Patriarhie să se roage!
- Eu nu cred că merge la biserică
să se roage să-l ierţi tu! conchide Stanca scurt. Acolo se coace ceva…
- Şi la ce te poţi aştepta de la
un păcătos ca Pavel? îi aruncă Dedu mirat.
- Să şti Dedule că şi eu trec
prin ce treci tu, cu femeile de vizavi, dar mă ridic deasupra lor, şi văd
altfel lucrurile.
- Adică eu, sânt, prost?
- Lasă-mă-n pace, spuse Stanca
supărată pentru neânţelegerea lucrurilor de către bărbatul ei.
Se urcă în pat, cu spatele la el,
spunându-i scurt:
- Noapte-bună.
Dedu o luă în braţe,
şoptindu-i la ureche:
- Stanco, să nu lăsăm pe
dobitocul, ăla, de peste drum, să intre între noi…
Se lipi şi mai tare de ea,
sărutând-o după ureche.
- Eşti nebun, lasă-mă-n pace!
.........
CASTELANII DE NOROI
Mai multe puteţi citi pe acest link:
https://drive.google.com/file/d/0B1fucZd77KxbaVB2bmV3Mk9LdDg/edit?usp=sharing
https://drive.google.com/file/d/0B1fucZd77KxbaVB2bmV3Mk9LdDg/edit?usp=sharing
Scorţoasă şi rea,
cu nume de fiară,
Păgână şi acră
şi-amară ca fierea.
Şi dusă cu mintea-n,
cele neguri porceşti.
O! Râmătoare-n ale
urii! În inimi, domneşti!
Căci altfel, cum
am fi numit durerea?
I
Îmi place lutul. Este fin şi maleabil.
Aţi înmuiat vreodată lutul cu şampanie pe serenada divină a lui Schubert?
Este poezie, dar, uram
cărămidăria pe lângă care treceam în drum spre servici, era uriaşă, neagră şi
scotea zgomote-nfundate… bum-bum… bum-bum… bum-bum… Bubuituri surde în ecoul
prelung al neputinţei… cadenţei…
Ecouri lugubre care acompaniau
paşii cadenţaţi, care băteau ritmic pe caldarâmul înmuiat în soarele amiezei.
Orologii care anunţau scurgerea
timpului... în paşi cadenţaţi... bum-bum... bum-bum... bum-bum...
Cu Kiara mă întâlneam pe drumul care
ieşea din micul orăşel, spre servici. Râdea de mine. Îmi spunea: „Fiona, şi
acolo se prelucrează tot lut, de ce nu-ţi place?” De ce nu-mi place? Pentru că,
încă îl simt printre degetele picioarelor, adeseori amestecat cu bucăţi de
sticlă sau pietricele, care mă răneau în asemenea hal că plângeam zile-ntregi
de durere, din perioada când făceam chirpicii pentru casă în lutărie.
Fumul negru şi gros care ieşea pe
hornurile cărămidăriei şi căruia natura i-a trasat o direcţie unică şi precisă,
pe deasupra cartierului sărac şi mărginaş, unde locuiam, era la fel de dureros.
Şi rufele erau negre, ca şi sufletele noastre.
Eu nu lucram în infernul din
cărămidărie. Dar faptul că lucram într-o fabrică de scule era un privilegiu? Nu.
Aici trebuia să lupt cu cei angajaţi după criterii care nu aveau legătură cu
capacitatea, inteligenţa şi calificarea acestora, la locurile de muncă pe care
le ocupau. Criterii neloiale.
Cu Kiara am fost prietenă optisprezece
ani, dintre care ultimii opt ani de când s-a mutat în Târgovişte, la părinţii
şi copilul ei. În aceşti ultimi opt ani, ne scriam şi cele mai banale
întâmplări, deşi ne întâlneam şi de câte trei ori pe lună la teatrele din
Ploieşti şi Bucureşti, unde, nu scăpam nici un spectacol.
Ultima scrisoare i-am trimis-o eu,
cu două săptămâni în urmă, în care i-am spus că: „am divorţat şi că deşi aveam
încă gust de pelin în gură, am acceptat să mă întâlnesc cu Todoran Frăsinoiu, după
multele bileţele pe care mi le punea în dulapul de scule din secţie”...
Nu am primit răspuns de la ea, deşi în
momentele acelea ar fi contat foarte mult. Şi mama mi-a spus că dacă accept o
prietenie cu el, ea pleacă din micul orăşel.
M-am detaşat de mama şi Kiara, impunându-mi
să conteze şi părerea mea măcar odată. Eu avem treizeci şi nouă de ani, iar
Todoran, patruzeci şi unu, şi era destul ca să decid singură, după o căsnicie
de optisprezece ani, ratată.
Mama mea a fost învăţătoare în micul
orăşel, dar a fost înlăturată de la catedră şi înlocuită cu criterieni, iar ea
pusă femeie de servici. Ea cunoştea istoria familiei Frăsinoiu, şi nu din
motive de etică sau morală nu-mi dădea voie să mă întâlnesc cu el, ci de clasă
socială. Localnicii străvechi ai micului orăşel, cum era şi ea, mai ţineau cont
de astfel de lucruri, şi după şocul suferit de ea la şcoală şi eu în căsnicie,
avea teamă. Am rugat-o să mă ierte pentru încăpăţânarea mea, dar trebuia să mă
duc.
Familia Frăsinoiu locuia într-o casă străveche
a unor rude care au fugit din ţară. Şi pentru că au fost ameninţaţi cu
evacuarea, au lăsat-o paragină. După 1990 când au preluat-o ca moştenitori, nu mai
era decât o dărăpănătură, iar după încă zece ani de locuit în ea, era şi mai
jalnică.
Până în 1990 Frăsinoiu a trecut
prin toate funcţiile de conducere în fabrica de scule, de la director până la
transportor. Şi el retrogada în ritmul în care veneau criterieni, iar calitatea
produselor scădea, pentru că aceştia nu aveau nici o legătură cu tehnologia
meseriei. După 1990 a cumpărat fabrica cu bani luaţi de prin Bănci, şi se
minuna cum de a reuşit, pentru că erau mulţi înaintea lui, cu un barem de
criterii care nu aveau concurenţă.
Eu lucram în fabrică de la
şaptisprezece ani, şi-l ştiam pe Todoran din şcoală, şi nu m-am întrebat nici o
clipă de ce m-ar vrea pe mine, cu trei copii şi divorţată. După spusele lui
Todoran, tatăl lui nu avea nimic împotrivă, iar mama lui chiar a spus: „i-a cam
venit timpul”. Când a auzit Evelina, prietena mea, a spus: „Halal început”.
M-am dus la el, aceasta fiind singura
posibilitate de a ne întâlni departe de ochii lumii, lutăria nemaifiind de mult
un loc sigur. Am pornit pe jos de la ieşirea din micul orăşel, pe un drum de
ţară intens circulat până când se bifurca în două, la dreapta spre un sat din
apropiere şi spre fabrica de cărămidă, iar drumul din stânga, cum treceai de o mică
ridicătură de pământ, din nou se bifurca în două, unul spre casa lui Todoran,
iar celălalt spre fabrica de scule. Fabrica nu se vedea din drum, fiind bine
ascunsă printre copaci şi mai apoi de zidurile groase din beton. În spatele
fabricii era mănăstirea şi lutăria.
Trebuia să fiu ochi şi urechi la
paşii cadenţaţi... bum-bum... bum-bum...
Era toamnă şi cromatica era
impresionantă: iarbă arsă de soare peste tot şi... cam atât. Nu eram insensibilă
la culorile anotimpurilor, dar ştiam din înscrisuri străvechi că, acele câmpuri
au fost irigate pentru vite, iar acum erau împânzite de munţi de gunoaie şi de
câini vagabonzi.
Trăiam încă în trecutul
îndepărtat, când străbunii mei făceau multe lucruri de artă: croşetau, împleteau
preşuri, ţeseau, sculptau, fabricau mobile, prelucrau lutul sau pictau, dar şi
irigau câmpurile şi păşunile, pentru că dacă aveau lipsuri într-un loc,
foloseau resursele naturale acolo unde erau din plin, şi pe acele păşuni puteai
să dormi de curate ce erau, dar mai ales nu erai în pericol de a fii bătut, violat
sau muşcat de câini.
Nici nu ştiai ce-ţi doreşti să-ţi
iasă în cale, câinii sau criterienii care se constituiau, din timpuri tot atât
de îndepărtate, în grupuri compacte care bocăneau scurt, cadenţat... bum...
bum... Tăcuţi, cu priviri fixe înainte...
Evelina spunea că de la ieşirea din
micul orăşel, până la intrarea în fabrica de cărămidă, la fabrica de scule şi
pănă la intrarea în satul din apropiere, este patrulaterul morţii.
Casa lui Todoran era izolată între lutărie,
pădure, lanul de porumb şi mănăstire. Todoran, ca să dea o notă simplă
evenimentului, el fiind de viţă nobilă după înaintaşii lui, şi dorind să fie în
ton cu mine, care eram pe departe dintre săracii micului orăşel, mă aştepta pe
treptele casei. Se sculă în picioare şi îmi sărută mâna. Făcu o plecăciune spre
uşa masivă, cu vitralii întunecate, lemnăria crăpată şi ogivale înegrite, o
faţadă chiar de luat în seamă dacă era să te gândeşti până acolo că puteai
deveni colocatară.
Când a deschis uşa un păianjen a căzut
din toc, învârtindu-se bezmetic, căutându-şi pânza care, probabil, a fost dată
jos cu ocazia venirii mele. Todoran zâmbi şi se înclină abia perceptibil, ceea
ce putea însemna scuze în limbajul celor din clasele superioare, a celor care
nu se amestecau cu mulţimea.
Pe tatăl lui îl cunoşteam din fabrică:
o umbră care se furişa printre maşini, cocoşat şi cu mâinile la spate,
neprivind oamenii în faţă, dar pe mama lui o vedeam pentru prima dată. Mi-a
zâmbit cu multă amabilitate, cu capul un pic plecat şi într-o parte. M-a
străfulgerat o fracţiune de secundă, cu ochi negrii de cărbune şi spuse pe un
ton jos, prelungind litera u, creind un vuiet sinistru printre buzele ca două
liniuţe şi fără să se audă litera r:
- Mă buucuu, daga mea, că te cuunosc!
Eu sânt Zina, mama lui Todoan.
- Mamă, ea este Fiona! spuse Todoran
cu o plecăciune uşoară înspre mine.
Zina doar înclină capul, cu multă
distincţie, şi porni spre o uşă întredeschisă. Todoran se înclină din nou în
faţa mea şi întinse palma spre uşă. Am înălţat capul şi mi-am lungit gâtul, să
par şi eu o domniţă din înalta societate şi am intrat în cameră.
Mi-a sărit în ochi un candelabru uriaş
atârnat la o înălţime ameţitoare, şi am păşit cu grijă pe covorul zdrenţuit. Am
văzut picioarele lampioanelor, din colţurile salonului înverzite de cocleală, cu
abajururile îngălbenite, iar prin draperiile găurite să bagi pumnul, razele
soarelui pătrundeau în buchete mari. Pe masă era un servici de ceai, elegant, aurit,
şi prosoapele, pe alocuri mai aveau broderii din mătase. Catifeaua scaunelor
atârna în zdrenţe, iar în faţa şemineelor uriaşe erau taburete-divan, îmbrăcate
în catifele scumpe, dar decolorate şi la fel de rupte.
M-am uitat la îmbrăcămintea ei,
elegantă, specifică muntenilor străvechi, la bijuteriile din aur masiv, şi mi
se păru în ton cu aspectul salonului.
Todoran a înlocuit rapid scaunul pe
care mi l-a arătat mama lui, cu un taburet-divan, pe care era o bucată de
catifea netighelită şi pe care a îndreptat-o rapid ascunzându-i marginile
dedesubt. Am mulţumit înclinând uşor capul şi m-am îndreptat spre capătul opus unde
era o uşă întredeschisă, prin care intra un aer rece, de beci, cu miros de
busuioc şi rosmarin uscat şi care se amesteca armonios cu aburul care ieşea din
ceainic, de mentă şi măcieşe.
Trebuia să decid rapid între impresia
grotescă pe care mi-a făcut-o casa lui Todoran, şi Todoran însuşi, pe lângă
impresia că se petrece ceva ciudat în casă, dincolo de percepţia imediată chiar
dacă nu era favorabilă. Am inspirat adânc mirosul de plante, care nu contrasta
cu mirosul de vechi, dimpotivă, erau în armonie şi mie îmi crea o stare de
bine.
Trăiam într-o casă minusculă, jumătate
din hainele de pe mine erau ale maică-mii, nu eram mândră că sânt săracă, dar trebuia
să ridic sus capul. Dar, privirile lui Todoran mă făceau să stau cu capul în
jos sau pe pereţi.
Undeva, sub picioare, s-a auzit o
lovitură înfundată şi podina a vibrat uşor. M-am uitat la Todoran, dar mă
linişti zâmbind uşor. Am văzut ochii speriaţi ai mamei lui, şi faptul că s-a
îndepărtat rapid sprijinindu-se de o servantă, m-a făcut să mă decid într-o
fracţiune de secundă.
- Plec! am spus pornind spre uşă.
Este deja seară, şi trebuie să ajung în micul orăşel înainte să se întunece. Vă
rog să mă scuzaţi…
- Dar… Fiona, am să te conduc eu! Şi
nu este nici prânzul! Mamă, te rog să torni ceaiul! Fiona, atât am aşteptat să
vi, te rog, să nu pleci.
- Todoran, îmi pare rău, dar chiar
trebuie să plec!
M-am ferit din calea lui, dând roată mesei şi
am ieşit în fugă din casă. Când am ajuns la oarecare distanţă, am aruncat o privire
rapidă spre fabrică, şi cu coada ochiului l-am văzut rezemând balustrada scării,
împreună cu maică-sa, şi uitându-se după mine. Am fugit până la intersecţie,
unde, am întâlnit localnici care mergeau la cărămidărie.
- Fiona! m-am auzit strigată de pe
drumul dinspre sat.
Era Demetra, o prietenă de-a
mamei, care a fost martora mea la divorţ, deşi, până la urmă, nu am mai avut
nevoie de ea, pentru că Ducu, fostul meu soţ, a fost prea „obosit” ca să mai
vină la înfăţişări.
- Tanti Demetra, să nu mă spui mamei că
am fost la Todoran, mă rugai de ea. Dacă-ţi spun ceva… Stai mai încet, să
treacă astea ale Agapei. Că tare au mai fost de partea puturosului de Ducu. Mai
ales, Ina...
- Apăi, fata mea, dacă ai fost la
Todoran, nu te-oi spune maică-ti, dar eu odată-ţi spun, martoră nu voi mai fi la
nici un divorţ! Todoran e din neamul străvechi al Frăsineştilor! E de viţă
nobilă! Nu spun că ş-o bate joc de tine, dar e ceva la mijloc. De ce te-ar lua
pe tine? Om cu facultate la Paris. Cavaler. Tu, cu trei copii! Zău dacă pricep ceva!
Tu, n-ai după ce bea apă!
- Asta voiam să-ţi spun! Am cunoscut-o
pe maică-sa. O cheamă, Zina. Ori pleca, ori venea de undeva, era îmbrăcată de
stradă şi aurită... ca o regină! Îi stătea
bine, dar... într-o casă care stă să se
prăbuşească, bogăţia devine ostentativă!
- Haida-de, că eu, nu te cred! Auru-i
aur, şi-n fundul latrinei!
- Ba să mă crezi!
- Şi dacă-l vei lua pe Todoran, şi te
va umple de aur?
- Atunci, n-am să mai lucrez la
maşină, tanti Demetra! O să fiu o doamnă bine!
- Te spun, maică-ti. Să decidă ea, ce vei
fi!
- Or’, chiar nu şti de glumă? Dar
poţi să recunoşti, şi dumneata, că-i tare frumuşel. O să se bucure alta de el.
Poate vreo criteriană.
- Eu n-am spus, că-i şi prost! Dar de ce nu ai
rămas la el? Că doar nu de frica lu’ tac-su sau eleganţa mă-sii ai fugit pe
drum încoace, că ţi se vedeau pingelele, fato! Te spun, maică-ti.
- Ba nu o să mă spui, că ţii la mine
şi eu la dumneata, şi amândouă la mama, de aia nu o să mă spui, sâc!
- Îţi place, Todoran?
- Da…
Ne-am despărţit în colţul străzii.
Voiam să merg la Evelina să vorbim pentru sâmbăta aceia să mergem la teatru în
Ploieşti, şi voiam să văd dacă mă pot stăpâni că sânt îndrăgostită. Dar tare
îmi era teamă să nu mă trădez chiar în faţa lui Todoran. Îmi plăceau ochii lui frumoşi
şi vocea caldă, respectuos şi totodată îndrăzneţ, dar mai ales că era harnic,
nu ca... Ducu.
Simţeam că şi Evelina îmi ascunde
ceva, şi în ultimele zile chiar mă enerva. Băiatul ei, Titus, este coleg la
liceu cu băiatul meu, Sergiu, şi între ei s-au iscat nişte certuri, iar în
ultimul timp nu-şi mai vorbeau deloc. Fiecare luam apărarea propriului copil,
dar supărata eram eu, pentru că fiică-mea, Cezara, cu un an mai mică decât ei,
era de partea lui Titus. La început am crezut că fiică-mea are ceva cu Titus,
dar ulterior am aflat că, nici pe departe, că are un prieten într-o clasă
paralelă, cam nenormal, şi că a început războiul şi între Titus şi Cezara. Am
aflat totul de la fiică-mea cea mică, Artemisa, cu un an mai mică decât Cezara,
şi am oprit cercetările spunându-mi: „şi noi am făcut, din-astea, se împacă
ei”.
Aceştia erau copiii lui Ducu, veniţi
pe lume, unul după altul, cu pauze doar de un an şi trei luni între ei, pe
care, după divorţ, nu i-a aşteptat în colţul străzii să le dea o ciocolată.
Stătea la părinţii lui, amărându-i pe ei, puturosul. Pe stradă mă saluta
politicos, scoţându-şi mâinile din buzunare, pentru că din cauza buzunarelor nu
putea munci, iar eu doar înclinam capul. Adeseori venea mama lui la mine şi mă
întreba, cum să-l mâne la muncă, parcă eu, dacă ştiam, nu-l mânam.
Ducu şi-a pierdut primul loc de muncă
imediat după ce s-a născut Sergiu. După încă trei ani, în care, nu s-a mai
lipit nici un loc de muncă de el, dar mai venise pe lume şi Cezara şi Artemisa,
i s-a luat carnetul de membru de Partid pe “caz de boală”, dar fără niciun
venit.
Au fost cei mai grei ani pentru Fiona,
pentru că lucra într-o Unitate comunistă şi faptul a avut repercusiuni negative
asupra ei. Atunci au început să apară primele bileţele de la Todoran în dulapul
ei de scule.
Ea nu a făcut nici o legătură
între fapte, dar atunci i-a încolţit ideea divorţului. A deschis dulapul de
haine şi a constatat că este desculţă şi dezbrăcată şi copiii ei la fel, iar că
mama ei nu o ajută ocrotindu-l pe Ducu. Dar pe cât de mare oftică avea pe el,
pe atât îşi respecta mama, motiv pentru care situaţia a tărăgănat optisprezece
ani.
Optisprezece ani şi-a petrecut Ducu
la masa din bucătărie, sorbindu-şi tacticos cafeaua făcută de mama ei şi privind
soarele de când răsărea şi până apunea, el trebuind doar să întoarcă niţel
capul de la geamul din stânga până la cel din dreapta. Când a fost dat afară de
la cărămidărie, jura că soacra lui a fost de vină pentru că, după ce îi făcea
cafeaua, se punea la vorbă cu el… şi vorbeau… până după ora patru seara când
trebuia să se întoarcă de la servici.
Nu avea cuvinte cât a cântărit problema cu mama ei, care îi
spunea că “bate şeaua să priceapă iapa”, în zadar, dar şi cu Kiara şi cu Evelina,
ajungând indiscutabil la formula cunoscută şi paracunoscută în cazul
puturoşilor: “îl ţin pe lângă casă, ca pe un câine de pripas, şi s-o găsi şi
pentru el un colţ de pâine”.
Poate că şi Ducu gândea la fel, dar
mâinile îi erau moi ca loboda fiartă. Îşi târa picioarele până la maică-sa, dar
nu uita să se uite peste gard la Agapa, doar o zări vreo fată pe afară. A fost
coleg de clasă şi cu Ina, fata cea mare a Agapei, dar tot pe Fiona a iubit-o şi
a luat-o.
Pe stradă resimţea puternic lipsurile
de toate felurile. Era jerpelită şi se întorcea acasă cu traista goală. Se
oprea în loc şi spunea: „şi cu ce să mă îmbrac sâmbătă? Lucrurile mele sânt
vechi de cincisprezece de ani. Lasă Ducule, că te aranjez eu. Cu parul te
aştept în drum”
Dar, în schimb, nu a avut
probleme cu copiii când au intrat la liceu, Ducu fiind prezent permanent în
temele lor. Trebuia să-i recunoască acest merit, „deşi putea şi munci,
puturosul”, spunea ea cu obidă.
............................
Evelina o aştepta tolănită pe canapea,
cu cafeaua pe burtă şi pufăind din ţigară. Bărbatul ei, Teofil, a fost trimis înainte
de 1989 de fabrica de scule unde lucra ca electronist, undeva, peste hotare, şi
dus a fost. Titus avea opt ani când a plecat şi tare tânjea după el. Dacă o
întreba pe maică-sa cum arăta, îi răspundea, uită-te în oglindă şi-l vezi.
Atunci Titus îi răspundea, de aia te-a părăsit, că e mai frumos decât tine. O
iubea pe maică-sa cu durere, pentru că ştia cât de mult l-a iubit pe taică-su. Avea
doar opt ani şi ştia ce se petrece în casa lui.
- Şti că Ducu s-a angajat? mă luă ea
în primire cum intrai pe uşă.
- Cum să nu! Tăia frunze la câini în
colţul străzii! Ce repede se duce vestea.
- Ia citeşte ‘ici, Duculescu Ion,
redactor.
- Bietul om. Dar poate, mai şti, şi-a
găsit în sfârşit menirea, şi eu stăteam în calea lui! Nu crezi că dacă se
angaja, aflam înaintea ta? Vuia oraşu’, Evelino!!
- A intrat în politică, fato!! Într-un
Partid, nu ştiu care! Lucrează şi la un ziar!
- Evelino, poate-i vorba, de altcineva… este
imposibil…
Era posibil ca Ducu să fie chiar şi
redactor, dar nu i se părea drept. Evelina puse scrumiera pe noptieră şi sorbi
ultima picătură de cafea, cu ochii pe deasupra ceştii la mine. Îi evitai
privirile, cercetând mobilele din cameră, toate făcute de un localnic, în secret,
să nu afle criterienii, adepţii rumeguşului presat. La început am râs de ea,
adoptând şi eu plină de entuziasm mobilele din rumeguş presat, cumpărând câte zece
piese în rate interminabile, iar ea, câte o singură mobilă mică, din lemn
masiv, lucrată superb, ieftină şi la “negru”. Eu trăiam într-o casă cu mobile
stâlcite, în timp ce ea se lăfăia în mobile stil străvechi românesc, care nu
vor muri niciodată. Eu încă, călcam pe preşuri din cârpe, în timp ce ea avea
covoare din lână, lucrate tot în localitate şi vândute în rate celor cu capul
pe umeri şi minte în cap, dar lucrate şi vândute tot în secret, pentru că piaţa
era plină de covoare sintetice lipite, care erau, din nou, o mare plăcere a
criterienilor.
Aveam motive să-l şi urăsc pe Ducu. De
fapt, nu am să-i mai răspund la salut, am să mă concentrez, până la amnezie, la
faptul că nu a însemnat nimic pentru copiii lui şi pentru mine, şi dacă este
adevărat că s-a angajat, am să-l aştept pe stradă şi am să-i fac un circ, de
pomină, după care, am să mă duc la lege şi am să cer pensie alimentară pentru
copii. Pe maică-sa am să o dau pe uşă afară, dacă mai îndrăzneşte să vină la
uşa mea, iar copiilor am să le interzic să-i salute. Şi ăsta e doar începutul,
am să-i fac viaţa coşmar.
Era decisă să nu-l ierte dacă s-a
angajat. Casa ei era sărăcăcioasă, copiilor le-a inpregnat o atitudine modestă,
iar ea era desculţă şi dezbrăcată datorită lui. Ea avea opt clase şi lucra în
fabrică, şi când a cerut-o de soţie, la lutărie, cu cuvinte simple, dar pline
de amor: “eşti drăguţă, îmi placi, te iau”, a fost încântată. Era îndrăgostită
de el, pentru că era şcolit şi drăguţ, şi toată copilăria şi-a petrecut-o cu
el...
Ea lucra la maşină, iar el era
birocrat. După un an, ea era angajată, iar el şomer, şi asta a continuat timp
de optisprezece ani. Nu trebuia să-l ierte, pentru că era onoarea ei în joc.
Evelina ieşi din cameră, iar eu m-am
ridicat pe vârfurile picioarelor şi am citit pe plăcuţa aurie închistată în
lemnul scrinului, numele dulgherului: „Dumitru 1800”. Eram tare curioasă ce
ascunde în spatele uşilor groase de trei degete, ale scrinului din lemn de
salcâm, misterios, etern.
Intră Titus, spuse „săru-mâna”
fără să se uite la mine şi ieşi bolborosind ceva. Asta da, obrăznicie.
-Sâmbătă ne întâlnim la gară, spuse
Evelina intrând în cameră cu un aer degajat, pufăind din ţigară şi
strângându-şi compleul din mătase în jurul corpului, de ce să te mai prăfuieşti
până la mine?
Mă uitai la ea, curioasă, de obicei
nu mai treceam pe la ea, de ce trebuia să-mi pomenească mereu?
Evelina
locuia în acelaşi cartier mărginaş, la două străzi distanţă de Fiona, dar fumul
de la cărămidărie ajungea mai greu până la ea. Fiona mai avea un prilej de
supărare când a ajuns acasă, era oră de vârf la fabrică şi casa ei de-abia se
zărea prin păcura deasă. A intrat în casă trăgând repede uşa după ea. Se frământa
că motivul real, de a divorţa după optisprezece ani, nu era lenea lui Ducu. Lenea
lui Ducu se întrepătrundea cu bileţelele de la Todoran, pe care le găsea prin
dulap de când s-a născut Sergiu.
Se zgribuli înfrigurată pe un
scăunel de lângă sobă, lângă Ina, o pisică pe care a găsit-o în curtea
cărămidăriei şi căreia i-a pus numele, după numele fetei celei mari a Agapei,
cu care, era sigură că Ducu avea ceva.
A văzut că se luminează ferestrele şi
a ieşit afară. A luat un pămătuf de cârpe şi a început să îndepărteze cu
mişcări iuţi, praful de pe geamuri şi de pe flori, atingându-le încet
tulpinile. Se uită cu ură spre cărămidărie şi neliniştită spre pâlcul de pomi
care se vedeau în depărtare şi care ascundeau casa lui Todoran.
Intră Artemisa pe poartă, luă un
plic din cutiuţa poştală şi i-l aruncă peste tufele de crizanteme şi tufănele direct
în găleata cu apă. L-a scos rapid şi a aruncat cu un bulgăre de pământ după ea,
obrăznicătura. Era de la Kiara. Artemisei nu putea să-i zică nimic, pentru că
îşi pâra fraţii, cu rigurozitate şi minuţiozitate.
A intrat în casă şi nu i-a aruncat
nici o privire. A agăţat scrisoarea, fără să o deschidă, cu un cârlig de rufe
deasupra sobei. Îi aştepta pe toţi trei copiii să le pună masa.
Ar fi vrut să o mai descoase pe
Artemisa despre certurile dintre Sergiu şi Titus, dar şi dintre Titus şi
Cezara, ca să ştie cum să se poarte cu Evelina, bănuind că aceasta ştie mai
multe, după privirile furişe pe care i le arunca pe deasupra ceştii, dar
Artemisa a dispărut într-una din camerele din faţă.
Când se aştepta mai puţin, Artemisa
reveni în bucătărie şi începu ca o meliţă stricată:
- Mamă, băiatul ăsta cu care vorbeşte
Cezara... cam... nenormal, a venit de undeva, de la un Cămin, şi este un mut...
singuratic... nu ştiu cum s-a ataşat Cezara de el... Ştie şi Sergiu... şi a
spus că rezolvă el problema, să nu-ţi mai spun... dar Titus mi-a spus, că
trebuie să-ţi spun... că doar Sergiu nu-i avocatul ei... Dar nu-i ăsta e motivul
de ceartă dintre ei... au altceva... Şi pe tata l-a văzut cineva urmărind casa
Frăsineştilor, din lanul de porumb din apropiere şi din pădurea dinspre
fabrică... după ce ai fost tu la el... dar dacă eu ţin secret, trebuie să-l ţii
şi tu...
Fiona se prăbuşi pe scăunelul de la
gura sobei, cu palma la gură, mută de spaimă. Aproape că pierdu firul a tot ce
i-a spus fiica ei. Despre ce băiat era vorba? Şi ce i-a spus despre Ducu? Parcă
a spus ceva şi despre Sergiu...
- Artemisa... cine ţi-a spus că am
fost la... Frăsinoiu?
- Păi cineva a făcut chiar şi nişte fotografii
şi i le-a dat tatei! Să şti că ştie şi tanti Evelina, dar e mai bine, ca să fi
cu un pas înaintea lor, să nu spui nimic, mai ales lui tanti Kiara!
- Cum îl cheamă pe băiat? Şi câţi ani are?
- Parcă… Abel. Este de o vârstă cu
Sergiu şi cu Titus. Are optisprezece ani, dar a venit la noi în liceu în
ultimul an! Este drăguţ... dar... e un îngânfat! Să o cerţi pe Cezara!
Trebuia să vorbească urgent cu Ducu.
Ba nu, cu Todoran. Ba nu, cu Sergiu...
De ameţită ce era, nici nu a văzut când a intrat maică-sa. Şi-a luat un
pulover din cuier şi a ieşit năucă pe uşă, luând-o la fugă spre casa lui Ducu.
A ocolit, totuşi, casa Agapei, pornind pe un drum lăturalnic. Pe la jumătatea
drumului, se răzgândi şi porni înapoi spunându-şi că, a doua zi se va întâlni
cu Todoran şi va lămuri povestea. L-a văzut pe Sergiu intrând pe poartă şi se
răzgândi din nou, trebuia să vorbească cu cineva, dar cu cine? Într-o fracţiune
de secundă îşi aminti că şi Evelina era amestecată. Se opri în loc şi porni
spre intersecţia dintre cărămidărie şi casa lui Todoran, poate o va întâlni pe
Demetra. Resimţi lipsa Kiarei, drastic. Ei i se destăinuia fără ocolişuri şi
fără teamă, dar parcă, şi Kiara i se păru amestecată.
Până la intersecţie, nu întâlni
pe nimeni şi porni înapoi. Cu cât se apropia de casă, simţea că o lasă puterile
şi curajul, dar trebuia să intre.
Mama ei stătea la masă cu copiii. Era
atât de descumpănită că, se aşeză fără să zică nimic. Întinse mâna spre
castronul din mijlocul mesei şi luă un polonic plin cu ciulama de pui cu
legume. Îşi mai puse unul şi încă unul, fără să realizeze ce face. A început să
mănânce, distrată, fără pâine, ştiind cât preţ pune maică-sa pe pâine. Dar faptul
că nu şi-a primit critica a readus-o cu picioarele pe pământ. Clătină din cap
şi spuse timid:
- Mamă, iartă-mă, dar… am avut o zi grea…
şi nu am fost atentă…
- Fiona, mă superi cu astfel de
afirmaţii, îi reproşă mama ei pe un ton sever. Tu, nu pui bani pe masă? Eu am
spus că pâinea satură, dar nu e obligatorie! Mai ales că nu o mai luăm pe
cartelă. Avem legume în grădină şi găini în bătătură… Mai bine ne-am socoti, cum
să băgăm şi noi gazul metan, că a ajuns pe strada noastră. Toţi au dat un
avans. Am auzit că au băgat o rată până la cărămidărie şi până la fabrică. Tu
şti ceva? Am auzit că, cărămidăria este în faliment…
- Şi o rată pe oră în oraş, completă
Sergiu cu capul în farfurie, şi fabrica de scule este în faliment… De ce să mai
bage o rată la cărămidărie şi la fabrică?!
Simţi o durere în tâmple
care-i săgetă tot capul. Se ridică şi porni spre camera unde dormea împreună cu
mama ei. Cezara şi Artemisa dormeau într-o cameră şi Sergiu singur într-alta.
Trei camere avea şi toate trei erau dormitoare, iar bucătăria era de toate:
salon, sufragerie şi cameră de zi pentru ei şi pentru oaspeţi şi era şi ce-a
mai mare cameră dintre toate. Pe un perete era o vitrină cu sticlărie, servicii
de cafea şi bibelouri şi o masă cu şase scaune tapiţate, pe un perete,
biblioteca cu un mic birou, pe altul, vitrina de bucătărie, masa la care mâncau
şi o canapea pe care a dormit mama ei până a divorţat, toate din rumeguş
presat, iar pe peretele opus, soba şi ghiuveta. În bucătărie se intra direct de
afară, pe trei trepte, iar între camere era un hol minuscul. Din bucătărie se
intra într-o baie mică, în spatele casei, făcută de Fiona şi mama ei, după ce a
venit pe lume primul copil, la care, Ducu nu a participat pentru că avea
servici.
Până să-i spună Artemisa acele
grozăvii, avea de gând să-l facă preş pe Ducu. Se urcă în pat şi îşi prinse capul
în mâini. Cât de liniştită a fost doar cu o zi în urmă. Cea mai mare grijă a ei
era, să-şi cumpere o pereche de ghete. Cele pe care le purta de peste zece ani,
erau de la preţuri reduse, pentru că aveau un “mic” defect, după cum i-a spus
criteriana de la tijghea, acel mic defect deformându-i talpa piciorului.
Mama ei i le arunca vara în
magazie, spunându-i că nici la săpat nu sânt bune, dar tot la ele ajungea,
primăvara şi toamna, pentru că nu avea cu ce să-şi cumpere altele. Copiii au
fost o prioritate pentru ea, iar lui Ducu nu i s-a plâns niciodată, iar el
niciodată nu a întrebat-o de ce merge stâlcit. Sau nici măcar nu a observat.
Nici pe Ina şi pe Len, fetele Agapei, nu
avea de gând să le treacă cu vederea, pentru că le saluta într-un fel anume, când
trecea pe lângă casa lor în drum spre părinţii lui, şi adeseori i-a văzut
vorbind, când, de fapt, nu aveau ce să-şi spună. Mai ales, cu Ina...
Era decisă că, indiferent cum vor
decurge lucrurile, la teatru tot va merge. Nu putea trăi fără teatru, concerte sau
când se deschidea stagiunea la Operă sau chiar la Circ. Avea toate broşurile şi
programele, cunoştea actorii, şi acolo nu ştia nimeni că este muncitoare, mai
ales că maică-sa îi dădea pardesiul şi pălăria ei cu care mergea numai la
biserică. Evelina a primit un urson “de
la un admirator secret” şi era nerăbdătoare să-l îmbrace, poate chiar în
sâmbăta aceia.
Se concentră asupra broşurii cu
concertele, ca să uite ce i-a spus Artemisa, şi se rugă să fie soare şi cald,
ca Evelina să nu îmbrace ursonul.
............................
ZORI GRI
A
FOST ODAT’
O iederă murdară, o frunză
mucezită
Acolo sus, în ramuri, o clapă de
pian
Pierdută-n fumul negru din
burlan.
Dar şi un cântec trist, de
mandolină
A marelui şi veşnicului meloman
Ce ne dă şi nouă, din prea-i
plina inimă
Un scump acord, un zâmbet de
lumină.
A fost odat’
Un chitarist sărac, îndrăgostit, un
visător
Ce numele-şi pierdu în lumea
largă.
Copil pribeag şi bun, deşi i-e
ţara dragă
A plecat departe-n lume, cu mult
dor.
Este o pasăre, fără de graniţi. Un
prihor.
S-a dus, ca sărăcia-n jos, să nu
îl tragă.
A fost odat’
Un cântec scump cu care-l
adormeam.
Un cânt de leagăn: nani, puiu
mami…
Doamne bun! Ce repede trecură
anii!
Acuma nu mai e măcar un băietan
Să-l iau în braţe şi să-l mângâi,
nani…
Puiule! În fiecare noapte îţi cântam!
A fost odat’
Tu mai ţii minte,
copil pribeag, fiul meu,
Că a fost, aprig
de-amar! Aprig, de greu!
Iernile lungi şi
grele, ca Iadul îngheţat,
Foamea din noi, în neîntrerupt
ghiorăit
Desculţi şi
dezbrăcaţi şi obosiţi mereu
Copil pribeag, să
şti că mama, n-a uitat.
TÂRLICII
Opincile-s ca la catâri
Papali, mă rege
Nu te strâmba ca
neamţul, la târlici
Că nu te-am chemat
aici, mă drace
Ca un... hoţoman să furi ce-apuci,
Că nu eşti decât un
dobitoc, ce rage!
C-aşa te-arunc, de
nu te vezi mă rege
Cu toată şleahata
ta regală, în alai
Grohăi, mârâi,
cârâi, ragi şi furi, cotoi!
Dispari de-aici, în
iad, despot mârloi
Vă arăt eu, mă! C-aşa,
nu mai merge!
Printre dealuri, în
comarnicul Odăii
O biată sărmană în
ieslea oilor veni
Blonduţă, oloagă,
slabă, fără căpătâi
Din părinţii ei sărmani
oieri, dar buni
- „O dobitoacă”, o
înfierară, regii.
Strigă rumânul, despotului
de rege:
- Mă, ca la catâr fără bombeu, caputa
De nu vrei să nu te
îndoi, cu bâta
Pe ţăran ce-l ce se şterge,
Este iremediabil bou, dar nu şi rege!
Copila-mi e oloagă! Îndrăcitule rege
Sfârşită! La muncă, nu poate
merge
Voi aţi lenevit; Iar noi am trudit;
Şi mult aţi furat!
Dar aţi făcut, caput
După o ţară curată,
inima-mi plânge!
De vă mai prind vreo dat’,
mă rege
Oasele, ca pe vreascuri vă voi
frânge
Dar nu cu bâta, scârnave
dobitoace
Ci cu-adevărurile scrise prin codice
Că nu aveţi nimic aici, mă
dobitoace!
Opincă m-am născut, opincă-s încă
Pentru că la a
regelui suită am slujit
Desculţ, flămând,
scuipat şi oropsit
Mujic, nebărbierit
şi slut şi de nimic
Un dobitoc, făcut
de mama, un calic.
CREIŢARII
Prin o miii şi op’cinci
Şi ceva de ani în-coa,
În ţara-mi o fost
aşa:
Bogatul în mă-sa
lui
Săracu-n crăiţaru lui
Deci, bogaţi!
Trei feluri de
bogaţi.
Ăi de îşi ziceau boieri
Arendaşul de la plug
Şi ăi de trăgeau în jug
Tâmpi, urâţi, desculţi
Dar, bogaţi,
- Că doar sita cu mălai
De unde o ai, măăăă!
Năucule ce tragi la jug
De la ăl’ de trag-n plug
De la boier!
-Ţărănoiule-n opinci
De vrei ceva, ia de ici!
Strigă arendăşoaica
Din prichici, ia de
ici’
De la buci!
Erau plini de nevoi
Şi bogatu’n mă-sa
lui
Şi săracu-n legea
lui
În suflete,
despuiaţi,
Dar, bogaţi.
Crăiţar de patru
State
Şi noi l-am avut.
Tinichea fără
valoare
Zdrenţuit şi amăgit
Prost, anost,
coclit,
Deci, bogaţi.
MAMĂ,
VREAU UN PIC DE APĂ!
Mai era mult până
la capăt.
De fapt, nici nu îl
vedeam!
Mai lovi cu sapa-n
treacăt
Vreo doi bulgări de
pământ
Şi căzu-i pe jos,
strigând:
- Mamă! Vreau un pic de apă!
Fuge mama înapoi,
plângând
Şi cade lângă mine
pe pământ.
Strigă,
mângâindu-mă, oftând:
- Mă copile! Unde am ajuns eu
Săpând, capătu-l vedeam
Şi eu de unde să-ţi dau apă?
Mă vezi pe mine, bând?
Mă culcai pe jos, tremurând.
Toţi dormeau oftând, dar eu
Strig la mama, care doarme
Pe pământ: Vreau şi saltea!
Mamă, mâine capătul
holdei
De cartofi mai
departe fiind,
Pe mine-o să mă vezi stând!
Mama îmi spune,
plângând:
- Hai lângă mine pe pământ
Nimic nu te-onţepa în coaste,
Că nu am nici apă, nici saltea.
Dar eu, nu te văd chiulind.
Stâpânul este în capu’ holdei
Ne urmăreşte, copil plăpând!
Săpa după mama lui, domol
Mânile-i rană şi sufletul gol
Cu sete mare şi capul pârjol
Scuipând pe copiii stăpânului
Răsfăţaţi, de-o seamă cu el
Şi pe-a lor rea şi aprigă mamă
Străină de sete, griji şi nevoi.
Striga-i la mama, să vină-napoi
Să-mi dea un pic de apă.
Trecu-i peste gardul de uluci.
Privi spre conacul stăpânului
Înmărmurit. Şi-mi făcui cruci.
Şi-nfulecai două pere, moi,
Galbene, pergamute şi dulci…
Minunate, pline de dulceaţă…
Vai, Doamne bun! Ce viaţă!
Zori înapoi, dar, un’ să te duci.
Mă prinde duducile în uluci…
- Nu! strigă mama.
I-a fost sete şi
foame, duduci
Şi doarme pe jos...
duuduuci.
Iertare, iertare, duuduuci...
Mama, nu mai era. A
murit.
Şezu-i pe pământu-ngheţat.
Mi-am împărţit
nefericirea şi
Singurătatea c-o
fată din sat;
E dulce-amar. Iubire,
în doi.
Să dezgheţăm
bordeiul
Cu nişte copii...
Vreo... doi
Ca să putem duce la
anu’
Rândul până la
capăt.
Ţipau copiii în
urmă, pe rând:
- Mamă! Vrem un pic
de apă!
Părinţii, cu
fruntea-n ţărână:
- Maică bună, fă o minune!
Cerem stăpânului
doar apă
Să se ducă pământul
din gât
Şi un pic de soare,
în bordei
Că e-ntuneric sub pământ!
Maica mea, dă-ne ş-o
ploaie!
Că trebuie să facem
o baie
Că suntem plini de
pământ!
Stăpânul aude ruga,
spre cer
Şi aruncă pumnul,
spre-Nalt
Strâgând Domnului, ca
turbat:
- Tu de acolo, am să Te bat
Dacă o să-mi strici
socotelile
Străvechi aici pe
pământ!
Mizerabilii ăştia, doar
cer
Dar la muncă,
rabat! Te bat!
Trimite o ploaie peste
holdă,
Că eu sunt stăpân
pe pământ
Le e sete, dar apă,
le-am dat!
Un copil şopti în urma
părinţilor
Care săpau departe
pe rând
Ş-arătând spre micul lui frate
Prăbuşit la pământ:
- Mamă, dă-i un pic de apă.
MĂ DOR ŞERPII
Îmi concentra-i
auzul în ochii goi
Pielea mi se zbârci
de neputinţă-n vis
Pluteam printr-un
canal de ciment
Cu viteză
ameţitoare, cu părul nins
Ceva mă ciupea, în
timp ce un şarpe
Fugea după mine prin
canalul de ciment
Într-una, într-una,
la nesfârşit
Prigorul bea apă
din palma de ciment
A statui femeii
înţepenite de vreme
Aş vrea să fiu
aceea femeie împietrită
Ca să nu fiu
nevoită să fug prin canal
Cu şerpii după
mine. Pe ei nu-i doare
Canturile ascuţite
ale canalului îngust
Ei se preling fără
simţuri şi moare
Înţepeniţi fără
simţuri şi fără durere
Pe când eu mă
lovesc şi mă doare
Şi plâng când cad
pe canturile de ciment
Şi cine mă plânge
pe mine afar’ de
Durerea din ochii
mei goi fără iris
Concentraţi pe auz,
cu pielea zbârcită
De neputinţă în
visul cu canale cu şerpi.
Aştept să vină
noaptea, ca să dorm. Iar
M-a speriat
canalele de ciment ale zilei
Cu colţurile
ascuţite şi zgomotele grele
Ale sufletului şi
pielii şi părului şi
Urechilor şi
ochilor din canalele cu şerpi.
Am simţit când
cineva s-a şters de mine
Şi mi-a şoptit: ai
pielea zbârcită femeie
Te-ascunde-n zenituri
adânci de firidă
Unde şerpii n-au
cum să te prindă
Tu nu auzi cuvântul
nici vântul cel crunt
Ai ochii pierduţi,
în surzenia ta, de lut.
Te cheamă pe tine-nafund
de pământ
În acele canale de
ciment unde şerpii
S-alerge după tine
pe marginea gropii
Ai părul tocit şi
pielea zbârcită, femeie
Te cazni degeaba
aici pe pământ
Când acolo eşti rege
părinte şi lut.
Dară pleacă acum să
revii negreşit
Sau vină când vrei
pentr-un nou început
Apoi du-te în
spaţiul cel neîntrerupt
Sau stai, cum îţi e
voia nălucă.
Dar gândul se
pleacă-n veşnicia de lut
Şi nu mai auzi
şerpii de fier cu ochii lucind
Alergând nebuneşte-n
canale de ciment
Ci alergi cu
nălucile-n fund de pământ
Ai lăsat nebunia
terestră un timp dar
Te-ntorci când
lutul nivelează cimentul
Veşnicia îţi spune
să reaprinzi începutul
Din nou, pe
îngheţatul şi surdul pământ.
Fără tine nu se poate-nţeleaptă
femeie
Să porneşti din
nou, capătul de la-nceput
Pentru că tu eşti
părul şi fruntea şi ochii
Şi pielea-ncreţită
sau netedă, cum vrei
Cândva te vor chema
nălucile vremii
Dar ai un rol aici
pe pământ să începi
Continuitatea
existenţei a însuşi infinitului
Deci, nu prea mai
ai timp de gândit femeie
Începe să dai
naştere canalelor de ciment
Prin care şerpii de
foc să alerge bezmetici
Până când lutul îi
va acoperii pe netrebnici
Care strică şi
părul şi faţa şi ochii de lut
Dar şi sufletu-mi, înfierbântat
de urât
Nălucile vii. Dară
plec cu nălucile nopţii
Să mă-ntorc înapoi
pentru un nou început.
M-am întors din
tenebrele-ntunecate curând
Am căutat canale cu
şerpi de foc alergând
Dar nu mai era
pământul meu drag de lut
În locul lui am
găsit un ecou prelung, surd
Un „bang”
prelung al şerpilor clinchet
Şi-am plâns în
ochii neantului gol
Şi părul şi fruntea
şi pielea-mi zbârcită
Aleargă-n neantul
infinit al surzeniei mele
Şi strigă mut cu
lacrimi în găvanele goale
Îmi vreau pământul înapoi! Şerpi tinichele
Cu ochii sclipind
în nopţile fără timpan
Că altfel aţi auzi durerile
mele, lichele
Cu mintea în
dosurile voastre grase şi rele
Acesta a fost şi
pământul meu, haimanale!
Dar... Am rătăcit
prin spaţii... fără ţel...
Să mai găsesc un
pământ fără şerpi de oţel
Alergând prin
canale de ciment înnegrite
Să mă prindă şi să
mă ucidă mişeii!
Îmi concentrez
auzul în ochii goi
Mă trezi în zgomot
asurzitor de şerpi
Care aleargă lângă
urechea-mi surdă
Pielea şi ochii şi
părul mi se zbârci de ciudă
Şi mă făcu-i covrig
de durere năucă
Cu durerea-mi peste
pajişti de lut, nălucă...
FIRICEL PLĂPÂND
Un val de căldură
Coboară încet
Şi din arătură
Se-nalţă timid
Un firicel plăpând.
-E primăvară?
Se-arată el mirat.
Am fost arat
Şi semănat
În astă vară?
- Nu! Firicel de grâu!
Tu ai rămas
Din tată-n fiu
Pe-acest făgaş
Un drept urmaş!
- Şi-această holdă
Cât se vede
E ca un scut
Sau ca o odă
Din trecut?
- Da! Firicel plăpând!
Eşti ecoul bogăţiei
Din anul trecut
Şi scutul sărăciei
A omului flămând!
Un bob ajunge
Într-o pâinică
Iar altul
În pământ...
La inifinit!
Primăvara eşti
plăpând,
Vara, aur crud,
Toamna, umplii hambare,
Iarna, bună
feţişoară
Eşti o dulce
pâinişoară!
- Mulţumesc, pământ bogat
Că m-ai învăţat
Şi m-ai deşteptat
Că eu multe pot
Că-s la minte copt.
PANAIT ISTRATI, IARTĂ-NE!
Să inspiri adânc,
pământul
Urzicile, roua şi
lutul
Colbul să-ţi intre
prin nări
Să prinzi briza
dinspre mări
Să te duci plutind
ca vântul
Unde nici n-ajungi cu
gândul.
Şi de-ţi stă
stejari-n cale
Tu să te fereşti
spre vale.
Şi de plopii zid
îţi pune
Tu să o coteşti
spre dune.
Şi de te stopară
pinii
Tu aleargă cu
ciulinii.
De ies morţii din
morminte
Tu aleargă înainte.
Nu te uita înapoi
Că suntem tot vai
de noi.
Suflet de român
pribeag
Tu din străbuni ai
rămas
Ca un câine de
pripas
Uitându-te din prag
Pe cel mai bogat
pământ
Zice-se c-ar fi şi
sfânt.
Eşti sărac atât de
crunt
C-ai vrea să zaci
în pământ.
Munceşti ca un
câine
Şi n-ai pe masă ce
pune.
Muncitor plin de
nevoi
Soluţia suntem
chiar noi.
Nu te mai uita din
prag
Pune mâna pe ciomag
Şi să ţi-l lipeşti
de palme!
De nu vrei pribeag
prin lume.
Române plătit ca un
salahor
Ţara asta e a ta!!
Nu a lor!!
IUBIRE ȘI DROGURI
..................
IUBIRE ȘI DROGURI
CAPITOLUL 1
În întunericul dens, de dinaintea primei gene de
lumină, casele păreau umede. Poate păreau umede pentru că erau de culoare gri. Erau
case lungi, cu un etaj comun cu podul, construite de-a lungul trotuarului şi aveau
o poartă închistată în zidurile înalte până la cosoroabă. Nu
aveau grădini, ci doar curţi înguste, pietruite, mărginite de ziduri înalte din
beton.
Ferestrele
de la parter aveau obloane, mereu închise, iar cele de la etaj aveau grilaje din
fier, cu vopseaua scorojită şi geamurile murdare.
La prima geană de lumină, oamenii din
cartier mergeau după cumpărături şi se întorceau grăbiţi acasă. Apoi urma o
forfotă de copii, care mergeau la şcoală şi grădiniţă şi din nou se lăsa
liniştea. O linişte ciudată. Gri. Soarele se răsfăţa în oraşul care înconjura cartierul gri, şi se zbătea să
străpungă griul acelui cartier, iar seara se lăsa păgubaş, dispărând mirat sub
orizontul albastru de deasupra blocurilor, care înconjurau cartierul gri, ca
pereţii unei oale vopsite alb-ivoriu. Sau nerăbdător să vadă dacă a doua zi
reuşeşte să străpungă griul acelui cartier misterios.
Într-o zi, Anabella,
fetiţa de cinci ani a lui Cheche Rugiero spuse mirată:
- Tată, de ce nu ne vopsim casa în
roz? Cum este căsuţa mea de păpuşi. Mie, nu-mi place culoarea gri.
Cheche o certă, că sânt probleme de oameni
mari. Strigă pe un ton jos, calm:
- Agripina!
Apăru o femeie tânără. Cheche puse
fetiţa pe canapea şi îi spuse să stea cuminte. O luă pe Agripina de braţ şi o
duse în camera alăturată. Femeia părea nedumerită. Cheche îi spuse:
- De azi, te ocupi numai de fată.
Ieşi, străbătu toată lungimea casei
până la ultima uşă şi intră. Dădu, de un lat de palmă, o perdea din pânză
imprimată de la un geam îngust şi cercetă zidul casei. Aşeză perdeaua la loc. Luă
o stropitoare şi udă plantele din încăpere, apoi cu un mop şterse picăturile de
pe jos. Se apropie de un dulap suspendat, scoase o sticlă, puse într-un pahar
şi bău cu înghiţituri mici, în timp ce se uita la plante. Puse sticla şi
paharul în dulap.
Ascultă câteve clipe şi dădu din nou
perdeaua, de un lat de palmă, deoparte şi cercetă curtea şi zidul. O puse la
loc, se uită peste plante şi urcă în pod pe nişte trepte din scânduri, care
erau lipite pe peretele din dreapta. Se opri în gura podului
şi se uită la plantele agăţate, de-a lungul pereţilor şi pe stativele aşezate la
distanţă egală între ele în tot podul. Rupse un mugure de la o plantă şi-l
strivi între degete. Rupse de la mai multe plante şi dădu nemulţumit din cap.
Ridică un oblon din acoperiş. Ar fi vrut să arunce o privire, dar se răzgândi.
Tatăl, bunicul lui şi mulţi alţi lucrători, au plătit scump astfel de imprudenţe, pedepsiţi
de tatăl şi bunicul lui Cardula Anatol, care a preluat afacerile cu canabis a familiei
şi care, deşi îi considerau pe lucrători ca făcând parte din propria lor
familie, vedeau un potenţial pericol, în acel lucru, total
inofensiv, cum era uitatul prin oblon, ca pe o conspiraţie împotriva lor.
Familia Cardula stăpânea de peste o sută
de ani, producţia de canabis din acel cartier care, nu arăta aşa cu o sută de
ani în urmă. Acel cartier a fost înconjurat de holde de cânepă, care holde s-au
restrâns odată cu creşterea oraşului şi dispărând cu totul când oraşul a strâns
ca într-un corset, cartierul gri al familiei Cardula.
Era o afacere transmisă din tată-n fii
şi fiice, primul născut preluând afacerea, al doilea fiu sau fiică şi celelalte
neamuri fiind considerate, simpli lucrători, dar neavând dreptul de a părăsi
familia.
Prima casă a fost a familiei Cardula,
construită cu temelie înaltă, din piatră, de-a lungul trotuarului, cu pereţi înalţi
şi cu ferestrele mai sus de înălţimea unui om, cu un cat comun cu podul şi cu o
curte îngustă, înconjurată de ziduri înalte.
Lucrătorii familiei şi-au construit acelaşi tip de case la cererea lui Cardula,
şi au pus aceeaşi vopsea pe pereţi, gri, din respect pentru şeful Cardula.
În cartierul gri se circula numai pe jos,
pentru că drumurile erau înguste şi sinuoase, dar cu ieşiri multiple în oraş.
Familia Cardula şi-a continuat
afacerile cu canabis, şi după ce oraşul a înconjurat cartierul gri, ajutat de
aceleaşi familii, apoi de urmaşii lor. Dacă cineva vreodată a vrut să stopeze afacerea
cu canabis a familiei Cardula, nimeni nu ştia, şi nimeni nu avea voie să
vorbească despre cartierul gri şi ce se petrecea acolo. Nimeni nu avea voie să
presupună nimic.
Pe un necunoscut l-ar fi deranjat liniştea
statică. Acolo nu erau cocoşi care să spargă liniştea dimineţii, sau pomi în
care să-şi facă cuib păsărelele. Drumul şi curţile
erau pietruite. Nu erau flori sau pomi. Doar ciment şi piatră.
Dar
primăvara, în zori se auzea din cimitirul cartierului, trilul unei mierle. Se
zvonea că, Cardula a făcut eforturi disperate să o omoare, şi că reapariţia ei
în primăvara următoare îl băga în disperare.
În acel
cartier
nu aveai voie să te uiţi peste gard la vecin, să-l întrebi ce
mai face. Bătrânii cartierului au lucrat la bătrânii Cardula, şi tinerii erau
instruiţi de mici să continue lucrul părinţilor.
Unde puteai face o breşă, să pătrunzi
ce se petrece acolo, sau să stopezi acel lucru? Dar cine se gândea măcar la o
breşă.
Cartierul gri avea şi o casă indentică,
cu celelalte case din cartier şi care s-a numit pe rând: crâşmă, birt, berărie,
cazino, bar, hotel, mai apoi, bordel şi speluncă şi care avea o ultimă denumire:
lupunar. Fără firmă luminoasă. Nimeni nu ştia de
unde scotea Cardula astfel de denumiri. Putea părea că sub aceste denumiri
ascunde adevărata îndeletnicire, dar de cine şi de ce să ascundă adevărata
îndeletnicire?
Acolo
aveau acces doar lucrătorii din cartierul gri. Acolo nu aveau voie să
poposească străini.
Lupunarul avea obloanele zidite la
parter şi la etaj, uşa de la etaj era metalică, cu cifru, iar subsolul era încărcat
de istorie. Acolo nu se cultiva nimic. Acolo se încheiau afacerile. Şi acolo
era şi ultimul drum al afaceriştilor sau
lucrătorilor, dacă afacerile se încheiau prost sau lucrătorii nu-şi onorau
obligaţiile.
Sala de şedinţe avea două intrări, una
pentru lucrători şi una pentru vinovaţi. În
anticamera vinovaţilor era un lucrător, care îi punea pe vinovaţi să se semneze într-un
catastif gros, ceea ce însemna că îşi recunoşteau vina. Apoi
intra în sala de şedinţe şi un membru al familiei Cardula întreba împricinatul,
dacă are ceva de spus în apărarea sa. Dar răspunsul nu putea fi decât unul: “nu
am nimic de spus în apărarea mea”. Era o autocondamnare
la moarte, semnată de condamnat.
Afacerea familiei era preluată de
primul născut, adeseori primul născut neajungând la majorat.
Cardula Anatol avea doi copii: o fată
şi un băiat. Carola era cu doi ani mai mare decât fratele ei, Codrin.
Cardula Ami, soţia lui Anatol şi mama
celor doi, le-a pus numele, după numele înaintaşilor din familie. Nume cu
istoric greu.
Ami, fiind deţinătoare a jumătate din
afacere, considerată cap mafiot, în aceeaşi măsură cu Anatol, se ocupa de afacerile
familiei în aceeaşi măsură cu Anatol. Femeile din familia
Cardula erau singurele femei care aveau voie să intre în lupunar. Acea clădire,
nu a văzut niciodată o altă femeie. Şi Amei i se părea cea mai potrivită
denumire acelui loc, exclusivist, sub care se ascundea cu uşurinţă adevărata
activitate. Cunoştea
toate dedesubturile afacerii şi toate deciziile luate Anatol şi era la fel de
neânduplecată, ca el şi ca toţi înaintaşii lor.
Se îmbrăca elegant, şi nu permitea
nevestelor lucrătorilor să fie altfel decât elegante. Materiale scumpe în
nuanţe de gri. Nu aveau voie să iasă din casă, şleampăţi.
Nimeni.
Oamenii dimineaţa făceau cumpărăturile
îmbrăcaţi frumos şi curat. Nu trebuiau să se grăbească, dar nici să poposească.
Şi copiii, la fel. Cartierul gri nu avea parc sau loc de joacă pentru copii,
dar în curţi aveau tot ce-şi doreau, de la leagăne, topogane, biciclete cu două
sau trei roţi şi jucării. Unde erau mai mulţi copii, aveau cu cine se juca,
unde era unul, se juca singur.
Era un fel de ordine, dar doar până
îşi onorau datoriile faţă de familia Cardula. Dacă cineva nu-şi onora
datoriile, ordinea continua la fel şi după ce acesta îşi primea pedeapsa la
lupunar.
Cardula Anatol ştia că munca e muncă
şi distracţia, distracţie. Şi că acest lucru trebuie înfăptuit la cheremul
fiecăruia. Ştia din istoria familiei. Dar nici să fie prea îngăduitor. Nu
cunoştea cuvântul, teamă, dar avea un
fel de nedumerire, ca vreunuia să nu-i vină ideea să-şi schimbe culoarea casei.
Acolo vedea el o breşă. Nici nu gândea că griul era liantul care-l ţinea unit
de lucrători. Era ceva nelămurit pentru el.
Oamenii evadau din cartierul gri, în
oraş, pe unde voiau şi unde-şi doreau. Era totuşi un drum pe care-l ocoleau,
prin spatele cimitirului. Dar nu erau în largul lor pentru că puteau fi
urmăriţi. Erau liberi şi prudenţi.
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu