marți, 8 iulie 2014









Cărțile scoase la editura ETNOUS



Cei interesați, pot procura cărțile direct de la autoare, tel. 0720 307 903
Eventualele reacţii ale cititorilor, pot fi transmise direct autoarei, pe adresa: wmary@yahoo.com



    Întâmplările care îţi mişcă sufletul, pot reprezenta cartea de căpătâi a poveştii vieţii tale. Întâmplările intense, de multe ori devastatoare, pot fi rodul unor povestiri minunate, tragice sau de iubire, uneori combinate, dar în cele mai multe cazuri, ele merită a fi citite.

Despre mine pot spune că sunt tăcută, vorbăreaţă, nostimă,glumeaţă, altruistă, modestă şi multe alte stări după împrejurări. Nu mă asemăn şi nu mă deosebesc prea mult de cei născuţi după 1947, poate prin faptul că unii aveau două pâini pe masă, două uniforme şcolare, două perechi de încălţăminte...doi părinţi.
În comunism esenţial era să ai două lucruri din ceva. Dacă aveai un singur lucru însemna că erai împotriva politicii comuniste. Modestia şi moderaţia era numărul doi. Adică, toţi trebuia să trăim la fel. Nu, nu sunt de acord. Resping utilitatea a trei lucruri identice, pentru diversitate, ceeace în comunism însemna abundenţă. Boierii şi chiaburii au îngenunchiat omul simplu, iar comuniştii, voinţa acestora. România nu a avut niciodată elită. Pentru că elita înseamnă cultură, iar a-ţi îngenunchea propriul popor, nu înseamnă cultură ci schingiuire. A-ţi schingiui propriul popor, înseamnă crimă, dezonoare. Aceştia au fost dintotdeauna conducătorii României, fără prestigiu şi onoare.

        Poate că de prea multe ori am crezut că soluţia omului simplu este plecarea peste hotare. Dar se nasc alţi oameni simpli, adică oameni care muncesc, dar care nu au musai şi o gândire simplă. Aici, şi o spun cu modestie, începe misiunea mea. Mi-am permis această cutezanţă.
Mi-aş dori ca această misiune să mă îngenuncheze şi să mă înalţe. Să mă zdrobească şi să mă purifice. Să mă omoare şi să mă-nvie. Să mă nască a doua oară, asta deoarece până acum n-am trăit, am fost moartă!
Şi câţi n-au fost morţi în jurul meu, însetaţi de dreptate. Mulţi. Prea mulţi. Oameni care n-au cunoscut fericirea, plăcerea, de a avea trei lucruri, dintre care unul inutil.
Întâmplările care mişcă sufletul omului simplu, trebuie spuse, povestite sau chiar strigate în gura mare.

Atunci când prin ferestrele larg deschise şi din cel mai ascuns cătun, se aud acorduri de pian, de vioară, sau când omul simplu cumpără un CD cu o simfonie sau o operă, sau când acest om simplu se întreabă, ce să fac cu a treia pereche de pantofi, atunci putem spune că avem o elită cultă.
Cultură, domnilor conducători, mai înseamnă doi părinţi. Cultura nu este rezultatul tocitului practicat în şcoală. Vădit lucru, chiaburii, baronii, comuniştii au coborât omul simplu, cu mult sub limita umilinţei şi chiar a sclavagismului.
Omul simplu, chiar simplitatea, reprezintă talpa culturii, deoarece face legătura cu munca efectivă, adică cu arta.

Cei ce se consideră elite, dar care urmăresc doar să profite de pe urma celor care creează cu adevărat, fără a-şi aduce contribuţia în acest domeniu, n-au cum să facă parte din rândul elitelor, deoarece sunt numai nişte biete dobitoace.
Deci, domnilor conducători, ca să nu rămâneţi doar la nivelul unor biete dobitoace, ridicaţi omul simplu din marasmul în care-l ţineţi cu forţa de sute de ani.

.......


APRIGI ȘI NEBUNI

 Vol. I


         Pavel a fost coborât din tramvai în staţia terminală a liniei, unde, unul din cei doi însoţitori i-a spus traseul pe care trebuia să-l urmeze până la ferma lui Vlady. Tramvaiul s-a pus din nou în mişcare, după ce a făcut o curbă strânsă, şi a pornit înapoi, huruind, spre centrul Bucureştiului. Pavel a rămas singur între şine, încercând să se dumirească unde se află, în semiîntunericul dimineţii. Trebuia să iasă în drumul pe care i l-au arătat şi să-l urmeze spre dreapta până la capăt, apoi  la stânga şi din nou la dreapta, şi de acolo, pe drumul nepietruit  care se forma din faţa gării, direct peste câmp, până la fermă. 
 Aşa zişii lui sfătuitori de bine, l-au pus să aleagă: închisoarea, s-au ferma lui Vlady. A mai făcut închisoare, ar spune chiar nevinovat, dar zbirii aveau nevoie din când în când de câte un ţap ispăşitor, tot atât de mult cât avea şi Vlady nevoie de muncitori pe moşia lui, iar acum, lui Pavel i s-a forţat mâna să aleagă ferma.  
După terminarea facultăţii, Pavel a stat şase ani la închisoare pentru că a fost prins cu manifeste. Au fost ani aprigi, când organizaţia din care făcea şi el parte a fost desfiinţată, iar ei împrăştiaţi în toată lumea.  O dată cu el a fost arestat şi doctorul Paul C., copil de chiaburi, şi care era unul din mulţii tineri implicaţi cu de la sine dorinţă în lupta împotriva asupritorilor, şi pentru care părinţii lui a plătit sume uriaşe să-l scoată din închisoare şi l-au făcut scăpat peste hotare. Şi ca să creeze veridicitate în jurul dispariţiei tânărului medic, l-au anchetat pe Pavel săptămâni în şir, şi adeseori îl băteau.  
Avea şi un semn sub ochiul stâng, de la un anchetator mai zelos care l-a lovit cu bastonul de cauciuc peste faţă. 
Acolo, în închisoare, Pavel a cunoscut-o pe Maria. Era croitoreasă, şi lucra laolaltă cu alte zeci de femei  într-o cameră alăturată camerei unde era anchetat el. După multe încercări a reuşit să-i strecoare un bilet, în care i-a spus că vrea să o cunoască. 
 Şi ea l-a remarcat pe el, şi schimbul de priviri dintre ei, a făcut-o şi pe ea să recunoască, că-l place. 
 În ziua când a fost eliberat, Maria îl aştepta la poarta închisorii. În aceiaşi lună s-au cununat, şi după nouă  luni Maria a născut un băiat, căruia i-au pus numele tot Pavel , după dorinţa ei.  
Zece ani s-au bucurat de linişte în casa Verei, mama Mariei, care, la rândul ei se cunoştea de ani de zile cu mama lui Pavel, Clara, lucrând şi ele tot ca croitorese pe unde  se nimerea. Au fost fericite când au aflat că, copii lor se cunosc şi se vor căsători, şi când a venit pe lume micuţul Pavel, îşi doreau ca nimic să nu-i mai despartă vreodată. Când au primit vestea că Pavel trebuie să meargă la fermă, s-au îngrozit. Acum, Pavel a fost de acord să meargă, pentru că i s-a promis că, după un an, îşi poate lua familia cu el.  
Multe nu ştia Pavel, şi nici nu putea bănui ce înseamnă acel loc, dar putea gândi: dacă ei la oraş, şi nu orice oraş, ci însuşi capitala ţării,  trebuiau să lupte împotriva unui regim feudal, burghezo-moşieresc, care-i decimau fără milă, ce putea găsi la fermă? A decis sub presiune, la disperare, şi deşi ştia că guvernul lucrează mână-n mână cu marii proprietari de pământuri şi crescători de animale şi că trimeterea lui la fermă nu-i decât o manevră politică, a ales ferma. Şi mai dorea să-şi piardă urma. El ştia că în ultimii zece ani nu a făcut nimic, ca să fie atât de aspru pedepsit, şi se gândea că, cu un pic de răbdare, poate dispărea cu familia lui cu tot pentru mult timp din vizorul legii.  
Acum, Pavel se grăbea să ajungă la fermă. A fost coborât la ora cinci dimineaţa din tramvai, şi mergea de cel puţin patru ore şi nu se zărea nimic. Era sfârşitul lunii septembrie, şi înurma secerişului culegeau sute de păsărele, într-un ciripit neîntrerupt, de o parte şi de cealaltă a drumului.   
Nu se vedea ţipenie de om, şi după încă o oră de mers, s-a aşezat în iarba uscată de pe marginea şanţului, unde a mâncat şi şi-a odihnit picioarele. După aprecierea lui a mers peste treizeci de kilometri, şi încerca să se consoleze singur spunându-şi că, cu un vehicul nici nu s-ar observa distanţa mare. Nici nu şi-a terminat bine gândul, când, la oarecare distanţă a văzut hornurile şi acoperişul din ţiglă roşie a 
conacului. Şi-a băgat mâncarea în traistă, şi a pornit grăbit într-acolo. Avea sufletul negru de amărăciune că estedeparte de ai lui, şi că va trece mult timp până-i va revedea, şi-şi îndreptă privirea spre cer, căutând acolo îndurare.  
A văzut de departe o  căruţă în faţa porţii conacului şi un bărbat pe capră, care, era sigur că pe el îl aşteaptă. I-a văzut spatele lat, părul tuns periuţă şi urechile mici, lipite de tâmple, pe sub borurile mari ale pălăriei. Calul a nechezat, lovind pământul cu copita. Bărbatul a spus, fără să se întoarcă: 
- Urcăte-n căruţă! 
Pavel şi-a aruncat bagajul în căruţă şi s-a urcat şi el. Au plecat imediat, după ce bărbatul a atins uşor calul cu biciul. 
Au mai mers aproape un kilometru, şi căruţaşul a oprit în capătul unui şir de colibe făcute toate  pe aceiaşi parte şi care se pierdeau undeva departe, că nu le vedeai capătul. 
Pavel îşi luă bagajul şi sări din căruţă. Simţea că-i ies ochii din orbite de uimire la spectacolul din faţa lui. Murmura, căutându-şi cuvintele: 
- Ce loc este ăsta? 
Căruţaşul îi spuse, în loc de răspuns: 
-Omule! Vezi grămada aia de lemne? Din ea o să-ţi faci o colibă în rând cu celelalte, şi să nu depăşească trei metrii pe trei şi mai înaltă de doi… hei… omule… m-ai auzit? 
Pavel nu auzea. Întrebă, buimac: 
 -  Ce loc este ăsta? Acolo trăiesc oameni?  
Căruţaşul  întoarse căruţa, fără să mai spună nimic, şi porni în goana cailor înapoi spre conac. Bănuia că nu va mai veni nimeni să-l mai lămurească ceva, şi s-a apucat de treabă, ştiind că în câmpia Mostiştei vânturile sânt puternice şi gerurile năprasnice. A săpat gropi adânci pentru parii de susţinere, a bătut scânduri şi în interior şi în exterior şi a bătătorit bine pământ între ele. Lucra repede, pentru că acolo trebuia să şi doarmă în noaptea aia. Era pe acoperiş 
când a văzut oamenii venind de la câmp. A sărit jos şi s-a apropiat de primii sosiţi, nevenindu-i să-şi creadă ochilor ce vede. Erau bărbaţi, femei, copii şi bătrâni, desculţi, cu hainele curgând în zdrenţe pe ei, slabi, şi mergând ca nişte stafii.  
- Oameni buni, strigă el în urma celor care se pregăteau să intre în colibele de lângă a lui, ce loc este ăsta? 
- În râpă! Noi aşa-i spunem, spuse o fată care intră în a doua colibă de lângă a lui, fără să întoarcă, capul. 
A rămas crucit când a văzut că în coliba de lângă a lui au intrat opt persoane. După ce au intrat, a văzut-o şi pe fata din a treia colibă şi pe ei luând o uşă şi proptind-o pe dinăuntru, pentru că nu aveau balamale. A pornit spre capătul celălalt al colibelor, buimac, dar pe toţi i-a văzut procedând la fel. S-a întors şi mai buimac, şi s-a apucat să-şi termine coliba. A găsit pe grămada de lemne o saltea cu paie, pe care a pus-o pe patul de beţe şi s-a culcat, încercând 
să nu gândească mai departe decât clipa de faţă. A doua zi trebuia să meargă şi el la câmp, în rând cu ceilalţi, şi l-a luat cu tremurat. Se ghemui de frig, şi adormi cu gândul că trebuie să-şi facă uşă.  
A auzit ţignalul, dar în primul moment nu a ştiut ce se întâmplă. A deschis ochii, şi a văzut lumea ieşind din colibe, ca nişte umbre în ceaţa deasă şi rece de mijloc de toamnă. A sărit din pat, s-a îmbrăcat şi s-a alăturat familiei numeroase de lângă el. Au pornit peste câmpul din faţa colibelor, de unde a fost treierat grâul, şi în scurt timp cioturile de paie i-a rănit picioarele deasupra pantofilor, că-i venea să urle de durere. S-a uitat la cei din jur şi i-a văzut pe toţi desculţi, şi   l-a apucat groaza. A gândit, plin de amărăciune, că era mai bine la închisoare decât acolo. “Dar oamenii ăştia cum stau 
aici? Ce se petrece aici?”, gândea, năuc.  
Au traversat ogorul şi au intrat în tarlaua de cartofi. S-au apucat de lucru, umăr la umăr, fără o vorbă şi fără ca cineva să se apropie de el să-i spună ceva. Lângă el erau vecinii lui de colibă, şi dacă a văzut viteza cu care adună cartofi cei doi copii, care după aprecierea lui nu aveau mai mult de zece ani, a început şi el în forţă. Au muncit mai bine de cinci ore. 
Îl ardea spatele şi ar fi vrut să se ridice un pic, dar îi era ruşine de ceilalţi. O vedea pe fata din a treia colibă, şi se minuna de viteza cu care aduna şi cei mai mici cartofi. Vedea paznicii călare, cum le dădea târcoale, şi iarăşi se întreba: “Oare ce groază îi stăpânea pe acei oameni de nu îndrăzneau să se ridice un pic, să-şi îndrepte spatele, să bea un pic de  apă sau să mănânce!”. A trecut de mult ora prânzului, când a auzit o căruţă venind. I-a văzut pe toţi ridicându-se şi apropiindu-se de căruţă. Au primit câte un castron de ciorbă şi tocană de cartofi, cu gust greu de untură râncedă. S-au aşezat pe jos şi au mâncat, fără o vorbă din partea cuiva. S-a aşezat lângă vecinii lui, s-a uitat să nu fie paznici în jur, şi-i şopti fetei din a treia colibă: 
- Cum te cheamă? 
- Magda.  
- Pe mine Pavel.  
Dar parcă fata nici nu l-a auzit. Nu şi-a ridicat ochii din castron până nu şi-a terminat mâncarea, s-a ridicat, a luat de mână copii din familia numeroasă şi au pornit spre tarla, fără nici o expresie pe faţă. Au adunat cartofi până a începutsă se întunece. Se gândea la chinul când va traversa din nou prin cioturile de paie, când auzi lângă el: 
- O să vă obişnuiţi! 
- Magda?! Credeam că nu avem voie să vorbim! 
Văzu un zâmbet palid pe faţa ei, şi cu o voce extrem de calmă spuse: 
- Ar vrea ei nenorociţii să ne ia şi graiul, dar nu vor reuşi. 
Era mut. El avea pretenţia că a  fost chinuit? Se uita la oamenii din jurul lui şi se întreba, dacă mai rău decât atât se putea. Îi vedea cum merg desculţi prin cioturile de paie şi nu 
schiţau nici cel mai mic semn că ar simţi ceva, şi se simţi mic în faţa lor. Ca şi cum i-a citit gândurile, Magda îi spuse pe acelaşi ton calm: 
-  Suferim mai mult când se coseşte grâul, pentru că picioarele şi-au revenit mult de la ultima coasă … După ce adunăm tot, nu mai avem multe de făcut … Mergem la fermă, sortăm cartofi, băgăm în saci, facem silozuri …  şi altele … au grijă stăpânii să nu ne plictisim. 
Când au ajuns la colibe, Magda a intrat şi şi-a proptit uşa pe dinăuntru. Era derutat. În primul rând, mâncau o dată pe zi? 
El mai avea ceva de mâncare, dar ceilalţi? S-a dus la uşa Magdei şi a strigat-o de afară: 
- Magda, seara ce mâncăm? 
Magda a dat uşa la o parte şi l-a poftit înăuntru. În colibă erau trei paturi: două complect goale şi unul acoperit cu zdrenţe. Era prima colibă în care intra, şi i s-a părut o oroare. Un miros greu de mortăciune l-a izbit în faţă, şi a făcut un pas înapoi spre uşă, derutat.  
-  Nu pleca! spuse Magda. Cât de curând va mirosi şi la dumneata la fel! Ce mâncăm seara? Ce găsim la groapa de gunoi a conacului: oase aruncate de la abator, cozi de vită, maţe, câteodată resturi gătite, numai bune de mâncat, coji de pâine. Toţi mergem noaptea acolo. Stăpânii ştiu, dar sunt mulţumiţi că au scăpat să ne mai dea o masă seara. Porcii!  
Vrei să guşti? Astăzi sânt răsfăţată, am ghiare de găină cu chimen şi mentă, din spatele colibei, din râpă.  
- Nu, mulţumesc…  
A ieşit deandăratelea pe uşă. Când a ajuns în dreptul colibei vecinilor lui, a simţit un miros greu ieşind prin crăpăturile uşii. A intrat în coliba lui şi s-a trântit pe pat. Realiză, plin de groază, că aici va veni familia lui peste un an. Fiul lui, care era strălucit la învăţătură, nevasta lui, care în toată nenorocirea vieţii ei amare era gingaşă şi bună, şi mama şi soacra lui, amândouă bolnave cu spatele de la zecii de ani aplecate peste maşinile de cusut.  
......





APRIGI ȘI NEBUNI

 Vol. II

Link către carte:
https://drive.google.com/file/d/0B1fucZd77KxbY0RRakxrSnY3S0E/edit?usp=sharing




    Ce-a mai mare surpriză aveau să o trăiască în ultima zi, când s-au reântâlnit la o masă de adio pe peluza din faţa casei Olgăi, şi aceasta  i-a întrebat pe Gary şi pe Laura dacă merg la nunta lui Kiru.
- Cum să nu? spuse Gary surprins. Vă cunoaşteţi?
- Îl ştiu pe toţi copii Elenei, cum să nu merg? răspunse Olga mirată. Oare, l-au invitat şi pe domnul “Conte?”
-  Ne pare rău că, nu! răspunse Gary izbucnind în râs.
- Şi noi mergem la nuntă, spuse Teodul şi mai surprins. Eu am fost coleg de şcoală cu Eduard, fiul cel mare al Elenei!
Era rândul Olgăi să fie surprinsă. Se cunoşteau de peste un an, le-au botezat fetiţa, şi nu ştiau nimic despre ei. 
Magda îl îmbrăţişă pe Pavel cu privirea, se va reântâlni cu el mai repede decât spera.  
Era o seară de sfârşit de vară. Un adiere rece a trecut printre ei. Teodul s-a ridicat în picioare, cu spatele la vânt, protejându-şi copilul. Spuse Magdei, pe un ton calm, protector:
- Mergem? 
S-au îmbrăţişat cu toţi. Magda îl luă pe Pavel în braţe şi-i şopti la ureche:
- Ai grijă de tine!
- Teodul, spuse Olga în drum spre poartă, casa este tot de vânzare, acum mai vine un copil, şi sântem şi mai aproape unii de alţii… Gândeştete repede, că vin mulţi să o vadă…
- Da, o s-o cumpăr…
S-a uitat după ei până au dispărut în spatele blocurilor.

Şi Olga a fost chinuită în tinereţea ei. A lucrat într-o ţesătorie, şi pe Oliev trebuia să-l ia cu ea. Copiii muncitoarelor stăteau într-o cameră alăturată secţiei, plină de praf şi scame, şi nu aveau voie să se ducă la ei până la prânz. În acest timp, nimeni nu se ocupau de ei. Adeseori ţipetele lor acopereau zgomotele maşinilor de ţesut, îngrozindu-le. Când plecau acasă, erau mai mult morţi, decât vi. Cei care aveau ghinionul să moară, dintre mame, sau copii, erau scoşi afară, în faţa secţiei, până când venea cineva din familie să-i ia.
 Copii începeau lucrul la şapte ani, şi atunci Olga s-a decis să fugă din ţară. Ştia că liderii de sindicat sânt cei mai mari duşmani ai muncitorilor, şi că pălăvrăgela lor propagandistică nu-i va ţine de foame. Când l-a luat pe Oliev şi a plecat, nu şi-a anunţat nici bărbatul, care lucra în mină şi venea acasă la sfârşitul săptămânii, şi nici o altă rudă, care erau şi ei în aceiaşi situaţie ca şi ea.
 A plecat doar cu hainele de pe ea şi câteva lucruri pentru copil. A mers spre nord, şi numai ziua, noaptea ascunzându-se prin lanuri, aproape de locuinţele oamenilor, de frica animalelor sălbatice s-au a câinilor.
 După două săptămâni a ajuns la mare. S-a angajat la o fabrică de peşte, şi pe Oliev l-a băgat la un cămin săptămânal. Din prima zi a început să se intereseze de filiera care scotea oameni din ţară. A găsit-o, dar suma care i se cerea era foarte mare. Muncea pe rupte, adunând fiecare bănuţ, şi părândui-se că grămada creşte.
 După alte două luni s-a trezit cu bărbatul ei, care a pornit pe urmele ei, din ziua când a plecat. Olga i-a spus că nu mai avea putere să-l vadă pe Oliev chinuit, şi să nu-i stea în cale, că ea tot va fugi din ţară. S-au dus la omul de legătură şi au comvenit să plece numai ea, singură, cu primul transport, şi el să o urmeze cu al doilea, să nu bată la ochi.
 S-au revăzut după doisprezece ani lungi şi grei de ambele părţi, şi cu zeci de cereri pe la ambasade pentru reântregirea familiei, pentru că filiera a fost descoperită.
Zece ani i-a petrecut în familia avocatului Samuel ca menajeră, după care a reuşit să-şi reântregească familia în Toronto.  Rugăciunile ei către Dumnezeu începeau şi e terminau spunând: “ Mulţumesc Doamne că există acest loc sfânt pe pământ, Canada”. Erau recunoscuţi ca oameni extrem de paşnici, şi în final erau fericiţi de prietenia cu Magda şi Teodul, culminând cu botezul Mariei.

Teodul era îndrăgostit de borşul făcut de Olga. L-a învăţat şi pe el cum se face, dar parcă tot al ei era mai bun. Îl mâcau, fără altceva la masă. Sorbeau câte două, trei, castroane, până se săturau, şi tot ar mai fi mâncat.
 Nu povesteau nimic din trecut, de frică să nu se destrame vraja, pentru că era un vis ce trăiau ei acum. Bărbaţii din familia Olgăi, fraţi, cumnaţi şi nepoţi, lucrau ca sondori, şi erau plini de bani. Erau încântaţi de concediile de odihnă plătite şi de asistenţa medicală. Aici era bine, şi nimeni nu le împuia capul cu el, exista pur şi simplu.

Primul lucru pe care l-a făcut Pavel când a ajuns în Anglia a fost, să telefoneze tatălui lui şi să-l întrebe dacă a auzit  printre paznicii lui Vlady de unul, Teodul.
- Da, l-am cunoscut! Era văr cu Vlady, de ce?
- Este însurat cu Magda! Au deja un copil şi este din nou gravidă…
- Mă uimeşti! Teodul cu Magda…
- Tată, şti ce fericită este Magda? El este un om deosebit… Dar, să-i lăsăm pe ei… Despre ce am vorbit… Cum ţi se pare planul meu?
- Bun! Dar îmi pare rău că Dedu a înţeles pe dos, tăcerea mea. Aştept să mi se alăture, dacă este destul de isteţ! Nu mai vine la stână. A făcut şi el, ce au făcut părinţii Donei, şi-au luat o familie să-i îngrijească. O înţeleg pe Stanca, dar el?
- Las’, că-i mai bine fără el! Dar să şti că planul nu este în întregime al meu! De ce trebuie să vină mereu un străin să ne spună ce avem de făcut?
-  Gary nu-i un străin!
- Baa, daa, cum să nuu! El este un străin şi noi sântem nişte mămăligoi! S-a integrat acolo, este mai român decât Patriarhul României, dar în America eu sânt român şi el american! Şti ce prost m-am simţit în excursia din Toronto? Toţi învârteau banii pe degete, eu nu am putut să cumpăr nimic! Şi prietenilor mei le era jenă să-mi tot ofere ceva…  Sau să-şi etaleze banii!...
- Apropo de bani, nu sânt de la Gary, sânt din altă parte… Te rog să colaborezi cu el!...
- Tată! Gary reprezintă forţa! Mă simt mic în prezenţa lui! Aproape că îmi estompează gândirea! Eu şi el sântem la doi poli opuşi…  cu toată spontaneitatea mea! Eu, la nivelul la care am ajuns, trebuia să am o recunoaştere acolo, să se ţină acolo cont de părerile mele şi să se pună în practică, ca să ajung la nivelul lui! Tată, când mahalalele din Bucureşti se va compara cu periferiile orcărei ţări civilizate, atunci poate ajung la degetul lui mic, până atunci, nu!

Pavel-tatăl se amuza copios, în intimitatea lui, că Dedu nu vorbeşte cu el. Zilnic dădeau nas în nas şi întorceau capul, fără să se salute.
Stanca s-a întremat destul cât să meargă până la biserică, împreună cu Nela. După ce ieşeau de la biserică, se plimbau pe potecile din jurul satului şi prin lăstărişul de la marginea pădurii, ţinându-se de braţ, sau de mână. Subiectul pe care-l dezbăteau în ultimul timp era, întâlnirile dintre Pavel şi preot.
- Ăştia doi, spunea Stanca, sigur pun ceva la cale. Oare preotul ăsta, ce hram poartă? Are figură mai mult de soldat, decât de preot! Îmi este şi temă să-i spun ceva lui Dedu!...  Cât am ajutat noi familia lui Pavel… şi… ne-au întors spatele. Crezi că lumea nu vede? 
- Hai la cafenea să-l întrebăm pe barman! spuse Nela.
- Fie vorba-ntre noi, ăla e plătit să tacă! comentă Stanca zâmbind.
Stanca a avut dreptate. Barmanul  spunse, fără să se uite la ele:
- Doar atât ştiu, că a fost cioban la stână! Voi, care mergeţi la biserică, trebuie să ştiţi mai bine decât mine!
- Da, sigur că da! Aici este biserică şi acolo birou de informaţii! zise Stanca arţăgoasă. Eşti tu secretos!
- Ba bine că, da! spuse barmanul apăsat. Nu-mi place să duc vorba! Întreabă-l pe bărbatu-tu!
- Mersi de cafea! spuse Nela.
Au ieşit, bombănindu-l. Nela spuse cu un aer nevinovat:
- Probabil că ăsta este motivul prieteniei lor, se cunosc de la stână!
- Da! Şi Pavel, la fel ca şi atunci, se spovedeşte!
- Eu cred că… nu!

Dedu nici nu a observat plecarea ciobanului de la stână, şi cu atât mai mult că ajuns preot în sat. Nu putea spune că a fost supusul lui Pavel şi că a trăit în umbra lui, dar recunoştea în el, conducătorul.
După supărarea lui, pe Pavel, acum mai avea o supărare, că Stanca ştie mai multe decât el. Şi era atât de pornit împotriva a tot şi toate că pleca călare şi mergea, până aproape se rătăcea, încercând să uite de Pavel. Arareori reuşea să se detaşeze, gustând din plin libertatea şi mulţumindu-i în gând Petruţei pentru curajul ei de ai scoate pe ultima sută de metrii de la pieire sigură. Murea de ciudă că s-a ocupat mai mult de fii-su lui Pavel, decât de Petruţa, nereuşind să scape de groaza că putea să o piardă şi pe Stanca. Gonea prin pădure ca un bezmetic, spunându-şi că, Pavel, chiar dacă are motive temeinice de nu vorbeşte cu el, el tot nu-l va ierta. Când ajungea acasă, se uita la casa lui Pavel, şi-şi spunea supărat: “Pavele, Pavele, oi fi eu dobitoc, dar nici cu tine nu-mi este ruşine!” . Într-o seară, Stanca îl întrebă dacă ştie ce pune la cale Pavel cu noul preot.
- Care Pavel? Ce preot? strigă el cu gândul departe.
Stanca se uită mirată la el şi tăcu, dându-i răgazul necesar ca întrebarea să ajungă la el. După un timp, Dedu spuse, răţoindu-se la ea:
- Ce să pună la cale? Ce, eu sânt spionul lor? Nu mă interesează! Şi pe Pavel nu-l iert, nici dacă merge la Patriarhie să se roage!
- Eu nu cred că merge la biserică să se roage să-l ierţi tu! conchide Stanca scurt. Acolo se coace ceva…
- Şi la ce te poţi aştepta de la un păcătos ca Pavel? îi aruncă Dedu mirat.
- Să şti Dedule că şi eu trec prin ce treci tu, cu femeile de vizavi, dar mă ridic deasupra lor, şi văd altfel lucrurile.
- Adică eu, sânt, prost?
- Lasă-mă-n pace, spuse Stanca supărată pentru neânţelegerea lucrurilor de către bărbatul ei.
Se urcă în pat, cu spatele la el, spunându-i scurt:
- Noapte-bună.
Dedu o luă în braţe, şoptindu-i  la ureche:
- Stanco, să nu lăsăm pe dobitocul, ăla, de peste drum, să intre între noi…
Se lipi şi mai tare de ea, sărutând-o după ureche.


- Eşti nebun, lasă-mă-n pace! 


.........






 CASTELANII DE NOROI

Mai multe puteţi citi pe acest link:
https://drive.google.com/file/d/0B1fucZd77KxbaVB2bmV3Mk9LdDg/edit?usp=sharing                                           


Scorţoasă şi rea, cu nume de fiară,
Păgână şi acră şi-amară ca fierea.
Şi dusă cu mintea-n, cele neguri porceşti.
O! Râmătoare-n ale urii! În inimi, domneşti!
Căci altfel, cum am fi numit durerea?


                                I


           
         Îmi place lutul. Este fin şi maleabil. Aţi înmuiat vreodată lutul cu şampanie pe serenada divină a lui Schubert?
Este poezie, dar, uram cărămidăria pe lângă care treceam în drum spre servici, era uriaşă, neagră şi scotea zgomote-nfundate… bum-bum… bum-bum… bum-bum… Bubuituri surde în ecoul prelung al neputinţei… cadenţei…
Ecouri lugubre care acompaniau paşii cadenţaţi, care băteau ritmic pe caldarâmul înmuiat în soarele amiezei.
Orologii care anunţau scurgerea timpului... în paşi cadenţaţi... bum-bum... bum-bum... bum-bum... 
         Cu Kiara mă întâlneam pe drumul care ieşea din micul orăşel, spre servici. Râdea de mine. Îmi spunea: „Fiona, şi acolo se prelucrează tot lut, de ce nu-ţi place?” De ce nu-mi place? Pentru că, încă îl simt printre degetele picioarelor, adeseori amestecat cu bucăţi de sticlă sau pietricele, care mă răneau în asemenea hal că plângeam zile-ntregi de durere, din perioada când făceam chirpicii pentru casă în lutărie.
         Fumul negru şi gros care ieşea pe hornurile cărămidăriei şi căruia natura i-a trasat o direcţie unică şi precisă, pe deasupra cartierului sărac şi mărginaş, unde locuiam, era la fel de dureros. Şi rufele erau negre, ca şi sufletele noastre.
Eu nu lucram în infernul din cărămidărie. Dar faptul că lucram într-o fabrică de scule era un privilegiu? Nu. Aici trebuia să lupt cu cei angajaţi după criterii care nu aveau legătură cu capacitatea, inteligenţa şi calificarea acestora, la locurile de muncă pe care le ocupau. Criterii neloiale.   
         Cu Kiara am fost prietenă optisprezece ani, dintre care ultimii opt ani de când s-a mutat în Târgovişte, la părinţii şi copilul ei. În aceşti ultimi opt ani, ne scriam şi cele mai banale întâmplări, deşi ne întâlneam şi de câte trei ori pe lună la teatrele din Ploieşti şi Bucureşti, unde, nu scăpam nici un spectacol.
Ultima scrisoare i-am trimis-o eu, cu două săptămâni în urmă, în care i-am spus că: „am divorţat şi că deşi aveam încă gust de pelin în gură, am acceptat să mă întâlnesc cu Todoran Frăsinoiu, după multele bileţele pe care mi le punea în dulapul de scule din secţie”...
         Nu am primit răspuns de la ea, deşi în momentele acelea ar fi contat foarte mult. Şi mama mi-a spus că dacă accept o prietenie cu el, ea pleacă din micul orăşel.
M-am detaşat de mama şi Kiara, impunându-mi să conteze şi părerea mea măcar odată. Eu avem treizeci şi nouă de ani, iar Todoran, patruzeci şi unu, şi era destul ca să decid singură, după o căsnicie de optisprezece ani, ratată.
         Mama mea a fost învăţătoare în micul orăşel, dar a fost înlăturată de la catedră şi înlocuită cu criterieni, iar ea pusă femeie de servici. Ea cunoştea istoria familiei Frăsinoiu, şi nu din motive de etică sau morală nu-mi dădea voie să mă întâlnesc cu el, ci de clasă socială. Localnicii străvechi ai micului orăşel, cum era şi ea, mai ţineau cont de astfel de lucruri, şi după şocul suferit de ea la şcoală şi eu în căsnicie, avea teamă. Am rugat-o să mă ierte pentru încăpăţânarea mea, dar trebuia să mă duc.
         Familia Frăsinoiu locuia într-o casă străveche a unor rude care au fugit din ţară. Şi pentru că au fost ameninţaţi cu evacuarea, au lăsat-o paragină. După 1990 când au preluat-o ca moştenitori, nu mai era decât o dărăpănătură, iar după încă zece ani de locuit în ea, era şi mai jalnică.
Până în 1990 Frăsinoiu a trecut prin toate funcţiile de conducere în fabrica de scule, de la director până la transportor. Şi el retrogada în ritmul în care veneau criterieni, iar calitatea produselor scădea, pentru că aceştia nu aveau nici o legătură cu tehnologia meseriei. După 1990 a cumpărat fabrica cu bani luaţi de prin Bănci, şi se minuna cum de a reuşit, pentru că erau mulţi înaintea lui, cu un barem de criterii care nu aveau concurenţă.
         Eu lucram în fabrică de la şaptisprezece ani, şi-l ştiam pe Todoran din şcoală, şi nu m-am întrebat nici o clipă de ce m-ar vrea pe mine, cu trei copii şi divorţată. După spusele lui Todoran, tatăl lui nu avea nimic împotrivă, iar mama lui chiar a spus: „i-a cam venit timpul”. Când a auzit Evelina, prietena mea, a spus: „Halal început”.  
         M-am dus la el, aceasta fiind singura posibilitate de a ne întâlni departe de ochii lumii, lutăria nemaifiind de mult un loc sigur. Am pornit pe jos de la ieşirea din micul orăşel, pe un drum de ţară intens circulat până când se bifurca în două, la dreapta spre un sat din apropiere şi spre fabrica de cărămidă, iar drumul din stânga, cum treceai de o mică ridicătură de pământ, din nou se bifurca în două, unul spre casa lui Todoran, iar celălalt spre fabrica de scule. Fabrica nu se vedea din drum, fiind bine ascunsă printre copaci şi mai apoi de zidurile groase din beton. În spatele fabricii era mănăstirea şi lutăria.  
Trebuia să fiu ochi şi urechi la paşii cadenţaţi... bum-bum... bum-bum...           
      Era toamnă şi cromatica era impresionantă: iarbă arsă de soare peste tot şi... cam atât. Nu eram insensibilă la culorile anotimpurilor, dar ştiam din înscrisuri străvechi că, acele câmpuri au fost irigate pentru vite, iar acum erau împânzite de munţi de gunoaie şi de câini vagabonzi.  
Trăiam încă în trecutul îndepărtat, când străbunii mei făceau multe lucruri de artă: croşetau, împleteau preşuri, ţeseau, sculptau, fabricau mobile, prelucrau lutul sau pictau, dar şi irigau câmpurile şi păşunile, pentru că dacă aveau lipsuri într-un loc, foloseau resursele naturale acolo unde erau din plin, şi pe acele păşuni puteai să dormi de curate ce erau, dar mai ales nu erai în pericol de a fii bătut, violat sau muşcat de câini.
Nici nu ştiai ce-ţi doreşti să-ţi iasă în cale, câinii sau criterienii care se constituiau, din timpuri tot atât de îndepărtate, în grupuri compacte care bocăneau scurt, cadenţat... bum... bum... Tăcuţi, cu priviri fixe înainte...
         Evelina spunea că de la ieşirea din micul orăşel, până la intrarea în fabrica de cărămidă, la fabrica de scule şi pănă la intrarea în satul din apropiere, este patrulaterul morţii.        
         Casa lui Todoran era izolată între lutărie, pădure, lanul de porumb şi mănăstire. Todoran, ca să dea o notă simplă evenimentului, el fiind de viţă nobilă după înaintaşii lui, şi dorind să fie în ton cu mine, care eram pe departe dintre săracii micului orăşel, mă aştepta pe treptele casei. Se sculă în picioare şi îmi sărută mâna. Făcu o plecăciune spre uşa masivă, cu vitralii întunecate, lemnăria crăpată şi ogivale înegrite, o faţadă chiar de luat în seamă dacă era să te gândeşti până acolo că puteai deveni colocatară.
         Când a deschis uşa un păianjen a căzut din toc, învârtindu-se bezmetic, căutându-şi pânza care, probabil, a fost dată jos cu ocazia venirii mele. Todoran zâmbi şi se înclină abia perceptibil, ceea ce putea însemna scuze în limbajul celor din clasele superioare, a celor care nu se amestecau cu mulţimea.   
Pe tatăl lui îl cunoşteam din fabrică: o umbră care se furişa printre maşini, cocoşat şi cu mâinile la spate, neprivind oamenii în faţă, dar pe mama lui o vedeam pentru prima dată. Mi-a zâmbit cu multă amabilitate, cu capul un pic plecat şi într-o parte. M-a străfulgerat o fracţiune de secundă, cu ochi negrii de cărbune şi spuse pe un ton jos, prelungind litera u, creind un vuiet sinistru printre buzele ca două liniuţe şi fără să se audă litera r:
          - Mă buucuu, daga mea, că te cuunosc! Eu sânt Zina, mama lui Todoan.
          - Mamă, ea este Fiona! spuse Todoran cu o plecăciune uşoară înspre mine.
          Zina doar înclină capul, cu multă distincţie, şi porni spre o uşă întredeschisă. Todoran se înclină din nou în faţa mea şi întinse palma spre uşă. Am înălţat capul şi mi-am lungit gâtul, să par şi eu o domniţă din înalta societate şi am intrat în cameră.
         Mi-a sărit în ochi un candelabru uriaş atârnat la o înălţime ameţitoare, şi am păşit cu grijă pe covorul zdrenţuit. Am văzut picioarele lampioanelor, din colţurile salonului înverzite de cocleală, cu abajururile îngălbenite, iar prin draperiile găurite să bagi pumnul, razele soarelui pătrundeau în buchete mari. Pe masă era un servici de ceai, elegant, aurit, şi prosoapele, pe alocuri mai aveau broderii din mătase. Catifeaua scaunelor atârna în zdrenţe, iar în faţa şemineelor uriaşe erau taburete-divan, îmbrăcate în catifele scumpe, dar decolorate şi la fel de rupte.   
M-am uitat la îmbrăcămintea ei, elegantă, specifică muntenilor străvechi, la bijuteriile din aur masiv, şi mi se păru în ton cu aspectul salonului.  
         Todoran a înlocuit rapid scaunul pe care mi l-a arătat mama lui, cu un taburet-divan, pe care era o bucată de catifea netighelită şi pe care a îndreptat-o rapid ascunzându-i marginile dedesubt. Am mulţumit înclinând uşor capul şi m-am îndreptat spre capătul opus unde era o uşă întredeschisă, prin care intra un aer rece, de beci, cu miros de busuioc şi rosmarin uscat şi care se amesteca armonios cu aburul care ieşea din ceainic, de mentă şi măcieşe.
Trebuia să decid rapid între impresia grotescă pe care mi-a făcut-o casa lui Todoran, şi Todoran însuşi, pe lângă impresia că se petrece ceva ciudat în casă, dincolo de percepţia imediată chiar dacă nu era favorabilă. Am inspirat adânc mirosul de plante, care nu contrasta cu mirosul de vechi, dimpotivă, erau în armonie şi mie îmi crea o stare de bine.
         Trăiam într-o casă minusculă, jumătate din hainele de pe mine erau ale maică-mii, nu eram mândră că sânt săracă, dar trebuia să ridic sus capul. Dar, privirile lui Todoran mă făceau să stau cu capul în jos sau pe pereţi.      
Undeva, sub picioare, s-a auzit o lovitură înfundată şi podina a vibrat uşor. M-am uitat la Todoran, dar mă linişti zâmbind uşor. Am văzut ochii speriaţi ai mamei lui, şi faptul că s-a îndepărtat rapid sprijinindu-se de o servantă, m-a făcut să mă decid într-o fracţiune de secundă.
          - Plec! am spus pornind spre uşă. Este deja seară, şi trebuie să ajung în micul orăşel înainte să se întunece. Vă rog să mă scuzaţi…
          - Dar… Fiona, am să te conduc eu! Şi nu este nici prânzul! Mamă, te rog să torni ceaiul! Fiona, atât am aşteptat să vi, te rog, să nu pleci.
          - Todoran, îmi pare rău, dar chiar trebuie să plec!
          M-am ferit din calea lui, dând roată mesei şi am ieşit în fugă din casă. Când am ajuns la oarecare distanţă, am aruncat o privire rapidă spre fabrică, şi cu coada ochiului l-am văzut rezemând balustrada scării, împreună cu maică-sa, şi uitându-se după mine. Am fugit până la intersecţie, unde, am întâlnit localnici care mergeau la cărămidărie.
         - Fiona! m-am auzit strigată de pe drumul dinspre sat.
        Era Demetra, o prietenă de-a mamei, care a fost martora mea la divorţ, deşi, până la urmă, nu am mai avut nevoie de ea, pentru că Ducu, fostul meu soţ, a fost prea „obosit” ca să mai vină la înfăţişări.
        - Tanti Demetra, să nu mă spui mamei că am fost la Todoran, mă rugai de ea. Dacă-ţi spun ceva… Stai mai încet, să treacă astea ale Agapei. Că tare au mai fost de partea puturosului de Ducu. Mai ales, Ina...  
         - Apăi, fata mea, dacă ai fost la Todoran, nu te-oi spune maică-ti, dar eu odată-ţi spun, martoră nu voi mai fi la nici un divorţ! Todoran e din neamul străvechi al Frăsineştilor! E de viţă nobilă! Nu spun că ş-o bate joc de tine, dar e ceva la mijloc. De ce te-ar lua pe tine? Om cu facultate la Paris. Cavaler. Tu, cu trei copii! Zău dacă pricep ceva! Tu, n-ai după ce bea apă!  
         - Asta voiam să-ţi spun! Am cunoscut-o pe maică-sa. O cheamă, Zina. Ori pleca, ori venea de undeva, era îmbrăcată de stradă şi aurită...  ca o regină! Îi stătea bine, dar...  într-o casă care stă să se prăbuşească, bogăţia devine ostentativă!
         - Haida-de, că eu, nu te cred! Auru-i aur, şi-n fundul latrinei! 
         - Ba să mă crezi!   
         - Şi dacă-l vei lua pe Todoran, şi te va umple de aur?
         - Atunci, n-am să mai lucrez la maşină, tanti Demetra! O să fiu o doamnă bine!
         - Te spun, maică-ti. Să decidă ea, ce vei fi!
          - Or’, chiar nu şti de glumă? Dar poţi să recunoşti, şi dumneata, că-i tare frumuşel. O să se bucure alta de el. Poate vreo criteriană.
          - Eu n-am spus, că-i şi prost! Dar de ce nu ai rămas la el? Că doar nu de frica lu’ tac-su sau eleganţa mă-sii ai fugit pe drum încoace, că ţi se vedeau pingelele, fato! Te spun, maică-ti.
         - Ba nu o să mă spui, că ţii la mine şi eu la dumneata, şi amândouă la mama, de aia nu o să mă spui, sâc!        
         - Îţi place, Todoran?
         - Da…
         Ne-am despărţit în colţul străzii. Voiam să merg la Evelina să vorbim pentru sâmbăta aceia să mergem la teatru în Ploieşti, şi voiam să văd dacă mă pot stăpâni că sânt îndrăgostită. Dar tare îmi era teamă să nu mă trădez chiar în faţa lui Todoran. Îmi plăceau ochii lui frumoşi şi vocea caldă, respectuos şi totodată îndrăzneţ, dar mai ales că era harnic, nu ca... Ducu.
         Simţeam că şi Evelina îmi ascunde ceva, şi în ultimele zile chiar mă enerva. Băiatul ei, Titus, este coleg la liceu cu băiatul meu, Sergiu, şi între ei s-au iscat nişte certuri, iar în ultimul timp nu-şi mai vorbeau deloc. Fiecare luam apărarea propriului copil, dar supărata eram eu, pentru că fiică-mea, Cezara, cu un an mai mică decât ei, era de partea lui Titus. La început am crezut că fiică-mea are ceva cu Titus, dar ulterior am aflat că, nici pe departe, că are un prieten într-o clasă paralelă, cam nenormal, şi că a început războiul şi între Titus şi Cezara. Am aflat totul de la fiică-mea cea mică, Artemisa, cu un an mai mică decât Cezara, şi am oprit cercetările spunându-mi: „şi noi am făcut, din-astea, se împacă ei”.
         Aceştia erau copiii lui Ducu, veniţi pe lume, unul după altul, cu pauze doar de un an şi trei luni între ei, pe care, după divorţ, nu i-a aşteptat în colţul străzii să le dea o ciocolată. Stătea la părinţii lui, amărându-i pe ei, puturosul. Pe stradă mă saluta politicos, scoţându-şi mâinile din buzunare, pentru că din cauza buzunarelor nu putea munci, iar eu doar înclinam capul. Adeseori venea mama lui la mine şi mă întreba, cum să-l mâne la muncă, parcă eu, dacă ştiam, nu-l mânam.         
         Ducu şi-a pierdut primul loc de muncă imediat după ce s-a născut Sergiu. După încă trei ani, în care, nu s-a mai lipit nici un loc de muncă de el, dar mai venise pe lume şi Cezara şi Artemisa, i s-a luat carnetul de membru de Partid pe “caz de boală”, dar fără niciun venit.
         Au fost cei mai grei ani pentru Fiona, pentru că lucra într-o Unitate comunistă şi faptul a avut repercusiuni negative asupra ei. Atunci au început să apară primele bileţele de la Todoran în dulapul ei de scule.
Ea nu a făcut nici o legătură între fapte, dar atunci i-a încolţit ideea divorţului. A deschis dulapul de haine şi a constatat că este desculţă şi dezbrăcată şi copiii ei la fel, iar că mama ei nu o ajută ocrotindu-l pe Ducu. Dar pe cât de mare oftică avea pe el, pe atât îşi respecta mama, motiv pentru care situaţia a tărăgănat optisprezece ani.
Optisprezece ani şi-a petrecut Ducu la masa din bucătărie, sorbindu-şi tacticos cafeaua făcută de mama ei şi privind soarele de când răsărea şi până apunea, el trebuind doar să întoarcă niţel capul de la geamul din stânga până la cel din dreapta. Când a fost dat afară de la cărămidărie, jura că soacra lui a fost de vină pentru că, după ce îi făcea cafeaua, se punea la vorbă cu el… şi vorbeau… până după ora patru seara când trebuia să se întoarcă de la servici.    
         Nu avea cuvinte cât a cântărit problema cu mama ei, care îi spunea că “bate şeaua să priceapă iapa”, în zadar, dar şi cu Kiara şi cu Evelina, ajungând indiscutabil la formula cunoscută şi paracunoscută în cazul puturoşilor: “îl ţin pe lângă casă, ca pe un câine de pripas, şi s-o găsi şi pentru el un colţ de pâine”.
         Poate că şi Ducu gândea la fel, dar mâinile îi erau moi ca loboda fiartă. Îşi târa picioarele până la maică-sa, dar nu uita să se uite peste gard la Agapa, doar o zări vreo fată pe afară. A fost coleg de clasă şi cu Ina, fata cea mare a Agapei, dar tot pe Fiona a iubit-o şi a luat-o.
         Pe stradă resimţea puternic lipsurile de toate felurile. Era jerpelită şi se întorcea acasă cu traista goală. Se oprea în loc şi spunea: „şi cu ce să mă îmbrac sâmbătă? Lucrurile mele sânt vechi de cincisprezece de ani. Lasă Ducule, că te aranjez eu. Cu parul te aştept în drum”        
Dar, în schimb, nu a avut probleme cu copiii când au intrat la liceu, Ducu fiind prezent permanent în temele lor. Trebuia să-i recunoască acest merit, „deşi putea şi munci, puturosul”, spunea ea cu obidă.
............................


         Evelina o aştepta tolănită pe canapea, cu cafeaua pe burtă şi pufăind din ţigară. Bărbatul ei, Teofil, a fost trimis înainte de 1989 de fabrica de scule unde lucra ca electronist, undeva, peste hotare, şi dus a fost. Titus avea opt ani când a plecat şi tare tânjea după el. Dacă o întreba pe maică-sa cum arăta, îi răspundea, uită-te în oglindă şi-l vezi. Atunci Titus îi răspundea, de aia te-a părăsit, că e mai frumos decât tine. O iubea pe maică-sa cu durere, pentru că ştia cât de mult l-a iubit pe taică-su. Avea doar opt ani şi ştia ce se petrece în casa lui.   
         - Şti că Ducu s-a angajat? mă luă ea în primire cum intrai pe uşă.
         - Cum să nu! Tăia frunze la câini în colţul străzii! Ce repede se duce vestea.
         - Ia citeşte ‘ici, Duculescu Ion, redactor.
          - Bietul om. Dar poate, mai şti, şi-a găsit în sfârşit menirea, şi eu stăteam în calea lui! Nu crezi că dacă se angaja, aflam înaintea ta? Vuia oraşu’, Evelino!!      
         - A intrat în politică, fato!! Într-un Partid, nu ştiu care! Lucrează şi la un ziar!
         - Evelino, poate-i vorba, de altcineva… este imposibil…
       Era posibil ca Ducu să fie chiar şi redactor, dar nu i se părea drept. Evelina puse scrumiera pe noptieră şi sorbi ultima picătură de cafea, cu ochii pe deasupra ceştii la mine. Îi evitai privirile, cercetând mobilele din cameră, toate făcute de un localnic, în secret, să nu afle criterienii, adepţii rumeguşului presat. La început am râs de ea, adoptând şi eu plină de entuziasm mobilele din rumeguş presat, cumpărând câte zece piese în rate interminabile, iar ea, câte o singură mobilă mică, din lemn masiv, lucrată superb, ieftină şi la “negru”. Eu trăiam într-o casă cu mobile stâlcite, în timp ce ea se lăfăia în mobile stil străvechi românesc, care nu vor muri niciodată. Eu încă, călcam pe preşuri din cârpe, în timp ce ea avea covoare din lână, lucrate tot în localitate şi vândute în rate celor cu capul pe umeri şi minte în cap, dar lucrate şi vândute tot în secret, pentru că piaţa era plină de covoare sintetice lipite, care erau, din nou, o mare plăcere a criterienilor.
        Aveam motive să-l şi urăsc pe Ducu. De fapt, nu am să-i mai răspund la salut, am să mă concentrez, până la amnezie, la faptul că nu a însemnat nimic pentru copiii lui şi pentru mine, şi dacă este adevărat că s-a angajat, am să-l aştept pe stradă şi am să-i fac un circ, de pomină, după care, am să mă duc la lege şi am să cer pensie alimentară pentru copii. Pe maică-sa am să o dau pe uşă afară, dacă mai îndrăzneşte să vină la uşa mea, iar copiilor am să le interzic să-i salute. Şi ăsta e doar începutul, am să-i fac viaţa coşmar.
         Era decisă să nu-l ierte dacă s-a angajat. Casa ei era sărăcăcioasă, copiilor le-a inpregnat o atitudine modestă, iar ea era desculţă şi dezbrăcată datorită lui. Ea avea opt clase şi lucra în fabrică, şi când a cerut-o de soţie, la lutărie, cu cuvinte simple, dar pline de amor: “eşti drăguţă, îmi placi, te iau”, a fost încântată. Era îndrăgostită de el, pentru că era şcolit şi drăguţ, şi toată copilăria şi-a petrecut-o cu el...
Ea lucra la maşină, iar el era birocrat. După un an, ea era angajată, iar el şomer, şi asta a continuat timp de optisprezece ani. Nu trebuia să-l ierte, pentru că era onoarea ei în joc.
         Evelina ieşi din cameră, iar eu m-am ridicat pe vârfurile picioarelor şi am citit pe plăcuţa aurie închistată în lemnul scrinului, numele dulgherului: „Dumitru 1800”. Eram tare curioasă ce ascunde în spatele uşilor groase de trei degete, ale scrinului din lemn de salcâm, misterios, etern.
Intră Titus, spuse „săru-mâna” fără să se uite la mine şi ieşi bolborosind ceva. Asta da, obrăznicie.
          -Sâmbătă ne întâlnim la gară, spuse Evelina intrând în cameră cu un aer degajat, pufăind din ţigară şi strângându-şi compleul din mătase în jurul corpului, de ce să te mai prăfuieşti până la mine?
          Mă uitai la ea, curioasă, de obicei nu mai treceam pe la ea, de ce trebuia să-mi pomenească mereu?        
           Evelina locuia în acelaşi cartier mărginaş, la două străzi distanţă de Fiona, dar fumul de la cărămidărie ajungea mai greu până la ea. Fiona mai avea un prilej de supărare când a ajuns acasă, era oră de vârf la fabrică şi casa ei de-abia se zărea prin păcura deasă. A intrat în casă trăgând repede uşa după ea. Se frământa că motivul real, de a divorţa după optisprezece ani, nu era lenea lui Ducu. Lenea lui Ducu se întrepătrundea cu bileţelele de la Todoran, pe care le găsea prin dulap de când s-a născut Sergiu.
Se zgribuli înfrigurată pe un scăunel de lângă sobă, lângă Ina, o pisică pe care a găsit-o în curtea cărămidăriei şi căreia i-a pus numele, după numele fetei celei mari a Agapei, cu care, era sigură că Ducu avea ceva.   
         A văzut că se luminează ferestrele şi a ieşit afară. A luat un pămătuf de cârpe şi a început să îndepărteze cu mişcări iuţi, praful de pe geamuri şi de pe flori, atingându-le încet tulpinile. Se uită cu ură spre cărămidărie şi neliniştită spre pâlcul de pomi care se vedeau în depărtare şi care ascundeau casa lui Todoran.
Intră Artemisa pe poartă, luă un plic din cutiuţa poştală şi i-l aruncă peste tufele de crizanteme şi tufănele direct în găleata cu apă. L-a scos rapid şi a aruncat cu un bulgăre de pământ după ea, obrăznicătura. Era de la Kiara. Artemisei nu putea să-i zică nimic, pentru că îşi pâra fraţii, cu rigurozitate şi minuţiozitate.
         A intrat în casă şi nu i-a aruncat nici o privire. A agăţat scrisoarea, fără să o deschidă, cu un cârlig de rufe deasupra sobei. Îi aştepta pe toţi trei copiii să le pună masa.
Ar fi vrut să o mai descoase pe Artemisa despre certurile dintre Sergiu şi Titus, dar şi dintre Titus şi Cezara, ca să ştie cum să se poarte cu Evelina, bănuind că aceasta ştie mai multe, după privirile furişe pe care i le arunca pe deasupra ceştii, dar Artemisa a dispărut într-una din camerele din faţă.
         Când se aştepta mai puţin, Artemisa reveni în bucătărie şi începu ca o meliţă stricată:
         - Mamă, băiatul ăsta cu care vorbeşte Cezara... cam... nenormal, a venit de undeva, de la un Cămin, şi este un mut... singuratic... nu ştiu cum s-a ataşat Cezara de el... Ştie şi Sergiu... şi a spus că rezolvă el problema, să nu-ţi mai spun... dar Titus mi-a spus, că trebuie să-ţi spun... că doar Sergiu nu-i avocatul ei... Dar nu-i ăsta e motivul de ceartă dintre ei... au altceva... Şi pe tata l-a văzut cineva urmărind casa Frăsineştilor, din lanul de porumb din apropiere şi din pădurea dinspre fabrică... după ce ai fost tu la el... dar dacă eu ţin secret, trebuie să-l ţii şi tu...
         Fiona se prăbuşi pe scăunelul de la gura sobei, cu palma la gură, mută de spaimă. Aproape că pierdu firul a tot ce i-a spus fiica ei. Despre ce băiat era vorba? Şi ce i-a spus despre Ducu? Parcă a spus ceva şi despre Sergiu...
         - Artemisa... cine ţi-a spus că am fost la... Frăsinoiu? 
         - Păi cineva a făcut chiar şi nişte fotografii şi i le-a dat tatei! Să şti că ştie şi tanti Evelina, dar e mai bine, ca să fi cu un pas înaintea lor, să nu spui nimic, mai ales lui tanti Kiara!
         - Cum îl cheamă pe băiat? Şi câţi ani are?
          - Parcă… Abel. Este de o vârstă cu Sergiu şi cu Titus. Are optisprezece ani, dar a venit la noi în liceu în ultimul an! Este drăguţ... dar... e un îngânfat! Să o cerţi pe Cezara!
         Trebuia să vorbească urgent cu Ducu. Ba nu, cu Todoran. Ba nu, cu Sergiu...  De ameţită ce era, nici nu a văzut când a intrat maică-sa. Şi-a luat un pulover din cuier şi a ieşit năucă pe uşă, luând-o la fugă spre casa lui Ducu. A ocolit, totuşi, casa Agapei, pornind pe un drum lăturalnic. Pe la jumătatea drumului, se răzgândi şi porni înapoi spunându-şi că, a doua zi se va întâlni cu Todoran şi va lămuri povestea. L-a văzut pe Sergiu intrând pe poartă şi se răzgândi din nou, trebuia să vorbească cu cineva, dar cu cine? Într-o fracţiune de secundă îşi aminti că şi Evelina era amestecată. Se opri în loc şi porni spre intersecţia dintre cărămidărie şi casa lui Todoran, poate o va întâlni pe Demetra. Resimţi lipsa Kiarei, drastic. Ei i se destăinuia fără ocolişuri şi fără teamă, dar parcă, şi Kiara i se păru amestecată.
Până la intersecţie, nu întâlni pe nimeni şi porni înapoi. Cu cât se apropia de casă, simţea că o lasă puterile şi curajul, dar trebuia să intre.
         Mama ei stătea la masă cu copiii. Era atât de descumpănită că, se aşeză fără să zică nimic. Întinse mâna spre castronul din mijlocul mesei şi luă un polonic plin cu ciulama de pui cu legume. Îşi mai puse unul şi încă unul, fără să realizeze ce face. A început să mănânce, distrată, fără pâine, ştiind cât preţ pune maică-sa pe pâine. Dar faptul că nu şi-a primit critica a readus-o cu picioarele pe pământ. Clătină din cap şi spuse timid:
         - Mamă, iartă-mă, dar… am avut o zi grea… şi nu am fost atentă…
         - Fiona, mă superi cu astfel de afirmaţii, îi reproşă mama ei pe un ton sever. Tu, nu pui bani pe masă? Eu am spus că pâinea satură, dar nu e obligatorie! Mai ales că nu o mai luăm pe cartelă. Avem legume în grădină şi găini în bătătură… Mai bine ne-am socoti, cum să băgăm şi noi gazul metan, că a ajuns pe strada noastră. Toţi au dat un avans. Am auzit că au băgat o rată până la cărămidărie şi până la fabrică. Tu şti ceva? Am auzit că, cărămidăria este în faliment…
         - Şi o rată pe oră în oraş, completă Sergiu cu capul în farfurie, şi fabrica de scule este în faliment… De ce să mai bage o rată la cărămidărie şi la fabrică?!
         Simţi o durere în tâmple care-i săgetă tot capul. Se ridică şi porni spre camera unde dormea împreună cu mama ei. Cezara şi Artemisa dormeau într-o cameră şi Sergiu singur într-alta. Trei camere avea şi toate trei erau dormitoare, iar bucătăria era de toate: salon, sufragerie şi cameră de zi pentru ei şi pentru oaspeţi şi era şi ce-a mai mare cameră dintre toate. Pe un perete era o vitrină cu sticlărie, servicii de cafea şi bibelouri şi o masă cu şase scaune tapiţate, pe un perete, biblioteca cu un mic birou, pe altul, vitrina de bucătărie, masa la care mâncau şi o canapea pe care a dormit mama ei până a divorţat, toate din rumeguş presat, iar pe peretele opus, soba şi ghiuveta. În bucătărie se intra direct de afară, pe trei trepte, iar între camere era un hol minuscul. Din bucătărie se intra într-o baie mică, în spatele casei, făcută de Fiona şi mama ei, după ce a venit pe lume primul copil, la care, Ducu nu a participat pentru că avea servici.
         Până să-i spună Artemisa acele grozăvii, avea de gând să-l facă preş pe Ducu. Se urcă în pat şi îşi prinse capul în mâini. Cât de liniştită a fost doar cu o zi în urmă. Cea mai mare grijă a ei era, să-şi cumpere o pereche de ghete. Cele pe care le purta de peste zece ani, erau de la preţuri reduse, pentru că aveau un “mic” defect, după cum i-a spus criteriana de la tijghea, acel mic defect deformându-i talpa piciorului.
Mama ei i le arunca vara în magazie, spunându-i că nici la săpat nu sânt bune, dar tot la ele ajungea, primăvara şi toamna, pentru că nu avea cu ce să-şi cumpere altele. Copiii au fost o prioritate pentru ea, iar lui Ducu nu i s-a plâns niciodată, iar el niciodată nu a întrebat-o de ce merge stâlcit. Sau nici măcar nu a observat.
         Nici pe Ina şi pe Len, fetele Agapei, nu avea de gând să le treacă cu vederea, pentru că le saluta într-un fel anume, când trecea pe lângă casa lor în drum spre părinţii lui, şi adeseori i-a văzut vorbind, când, de fapt, nu aveau ce să-şi spună. Mai ales, cu Ina...
         Era decisă că, indiferent cum vor decurge lucrurile, la teatru tot va merge. Nu putea trăi fără teatru, concerte sau când se deschidea stagiunea la Operă sau chiar la Circ. Avea toate broşurile şi programele, cunoştea actorii, şi acolo nu ştia nimeni că este muncitoare, mai ales că maică-sa îi dădea pardesiul şi pălăria ei cu care mergea numai la biserică.   Evelina a primit un urson “de la un admirator secret” şi era nerăbdătoare să-l îmbrace, poate chiar în sâmbăta aceia.
Se concentră asupra broşurii cu concertele, ca să uite ce i-a spus Artemisa, şi se rugă să fie soare şi cald, ca Evelina să nu îmbrace ursonul.      

............................



ZORI GRI



A FOST ODAT’

  
O iederă murdară, o frunză mucezită
Acolo sus, în ramuri, o clapă de pian
Pierdută-n fumul negru din burlan.
Dar şi un cântec trist, de mandolină
A marelui şi veşnicului meloman
Ce ne dă şi nouă, din prea-i plina inimă
Un scump acord, un zâmbet de lumină.


A fost odat’
Un chitarist sărac, îndrăgostit, un visător
Ce numele-şi pierdu în lumea largă.
Copil pribeag şi bun, deşi i-e ţara dragă
A plecat departe-n lume, cu mult dor.
Este o pasăre, fără de graniţi. Un prihor.
S-a dus, ca sărăcia-n jos, să nu îl tragă.


A fost odat’
Un cântec scump cu care-l adormeam.
Un cânt de leagăn: nani, puiu mami…
Doamne bun! Ce repede trecură anii!
Acuma nu mai e măcar un băietan
Să-l iau în braţe şi să-l mângâi, nani…
Puiule! În fiecare noapte îţi cântam!


A fost odat’
Tu mai ţii minte, copil pribeag, fiul meu,
Că a fost, aprig de-amar! Aprig, de greu!
Iernile lungi şi grele, ca Iadul îngheţat,
Foamea din noi, în neîntrerupt ghiorăit
Desculţi şi dezbrăcaţi şi obosiţi mereu
Copil pribeag, să şti că mama, n-a uitat.




TÂRLICII

  
Opincile-s ca la catâri Papali, mă rege
Nu te strâmba ca neamţul, la târlici
Că nu te-am chemat aici, mă drace
Ca un...  hoţoman să furi ce-apuci,
Că nu eşti decât un dobitoc, ce rage!

C-aşa te-arunc, de nu te vezi mă rege
Cu toată şleahata ta regală, în alai  
Grohăi, mârâi, cârâi, ragi şi furi, cotoi!
Dispari de-aici, în iad, despot mârloi
Vă arăt eu, mă! C-aşa, nu mai merge!

Printre dealuri, în comarnicul Odăii
O biată sărmană în ieslea oilor veni
Blonduţă, oloagă, slabă, fără căpătâi
Din părinţii ei sărmani oieri, dar buni  
- „O dobitoacă”, o înfierară, regii.

Strigă rumânul, despotului de rege:
- Mă, ca la catâr fără bombeu, caputa
De nu vrei să nu te îndoi, cu bâta
Pe ţăran ce-l ce se şterge,
Este iremediabil bou, dar nu şi rege!  

  
Copila-mi e oloagă! Îndrăcitule rege
Sfârşită! La muncă, nu poate merge
Voi aţi lenevit; Iar noi am trudit;
Şi mult aţi furat! Dar aţi făcut, caput
După o ţară curată, inima-mi plânge!

De vă mai prind vreo dat, mă rege
Oasele, ca pe vreascuri vă voi frânge
Dar nu cu bâta, scârnave dobitoace
Ci cu-adevărurile scrise prin codice
Că nu aveţi nimic aici, mă dobitoace!

Opincă m-am născut, opincă-s încă
Pentru că la a regelui suită am slujit
Desculţ, flămând, scuipat şi oropsit
Mujic, nebărbierit şi slut şi de nimic
Un dobitoc, făcut de mama, un calic.
       


CREIŢARII


Prin o miii şi op’cinci
Şi ceva de ani în-coa,
În ţara-mi o fost aşa:
Bogatul în mă-sa lui
Săracu-n crăiţaru lui
Deci, bogaţi!

Trei feluri de bogaţi.
Ăi de îşi ziceau boieri
Arendaşul de la plug
Şi ăi de trăgeau în jug
Tâmpi, urâţi, desculţi  
Dar, bogaţi,

- Că doar sita cu mălai
De unde o ai, măăăă!
Năucule ce tragi la jug
De la ăl’ de trag-n plug
De la boier!

-Ţărănoiule-n opinci
 De vrei ceva, ia de ici!
Strigă arendăşoaica
Din prichici, ia de ici’
De la buci!

Erau plini de nevoi
Şi bogatu’n mă-sa lui
Şi săracu-n legea lui
În suflete, despuiaţi,
Dar, bogaţi.

Crăiţar de patru State
Şi noi l-am avut.
Tinichea fără valoare
Zdrenţuit şi amăgit
Prost, anost, coclit,
Deci, bogaţi.



MAMĂ, VREAU UN PIC DE APĂ!


Mai era mult până la capăt.
De fapt, nici nu îl vedeam!
Mai lovi cu sapa-n treacăt
Vreo doi bulgări de pământ
Şi căzu-i pe jos, strigând:
- Mamă! Vreau un pic de apă!

Fuge mama înapoi, plângând
Şi cade lângă mine pe pământ.
Strigă, mângâindu-mă, oftând:
- Mă copile! Unde am ajuns eu
Săpând, capătu-l vedeam
Şi eu de unde să-ţi dau apă?
Mă vezi pe mine, bând?

Mă culcai pe jos, tremurând.
Toţi dormeau oftând, dar eu
Strig la mama, care doarme
Pe pământ:  Vreau şi saltea!
Mamă, mâine capătul holdei
De cartofi mai departe fiind,
Pe mine-o  să mă vezi stând!
Mama îmi spune, plângând:
- Hai lângă mine pe pământ
Nimic nu te-onţepa în coaste,
Că nu am nici apă, nici saltea.
Dar eu, nu te văd chiulind.
Stâpânul este în capu’ holdei
Ne urmăreşte, copil plăpând!

Săpa după mama lui, domol
Mânile-i rană şi sufletul gol
Cu sete mare şi capul pârjol
Scuipând pe copiii stăpânului
 Răsfăţaţi, de-o  seamă cu el
Şi pe-a lor rea şi aprigă mamă
Străină de sete, griji şi nevoi.
Striga-i la mama, să vină-napoi
Să-mi dea un pic de apă.

Trecu-i peste gardul de uluci.
Privi spre conacul stăpânului
Înmărmurit. Şi-mi făcui cruci.
Şi-nfulecai două pere, moi,
Galbene, pergamute şi dulci…
Minunate, pline de dulceaţă…
Vai, Doamne bun! Ce viaţă!
Zori înapoi, dar, un’ să te duci.
Mă prinde duducile în uluci…  
- Nu! strigă mama.
I-a fost sete şi foame, duduci
Şi doarme pe jos... duuduuci.
Iertare, iertare, duuduuci...


Mama, nu mai era. A murit.
Şezu-i pe pământu-ngheţat.
Mi-am împărţit nefericirea şi
Singurătatea c-o fată din sat;
E dulce-amar. Iubire, în doi.
Să dezgheţăm bordeiul
Cu nişte copii... Vreo...  doi
Ca să putem duce la anu’
Rândul până la capăt.

Ţipau copiii în urmă, pe rând:
- Mamă! Vrem un pic de apă!
Părinţii, cu fruntea-n ţărână:
- Maică bună, fă o minune!
Cerem stăpânului doar apă
Să se ducă pământul din gât
Şi un pic de soare, în bordei
Că e-ntuneric  sub pământ!
Maica mea, dă-ne ş-o ploaie!
Că trebuie să facem o baie
Că suntem plini de pământ!

Stăpânul aude ruga, spre cer
Şi aruncă pumnul, spre-Nalt
Strâgând Domnului, ca turbat:
- Tu de acolo, am să Te bat
Dacă o să-mi strici socotelile  
Străvechi aici pe pământ!
Mizerabilii ăştia, doar cer
Dar la muncă, rabat! Te bat!
Trimite o ploaie peste holdă,
Că eu sunt stăpân pe pământ
Le e sete, dar apă, le-am dat!

Un copil şopti în urma părinţilor
Care săpau departe pe rând
Ş-arătând spre micul lui frate
Prăbuşit la pământ:
- Mamă, dă-i un pic de apă.



 MĂ DOR ŞERPII

  
Îmi concentra-i auzul în ochii goi
Pielea mi se zbârci de neputinţă-n vis
Pluteam printr-un canal de ciment
Cu viteză ameţitoare, cu părul nins
Ceva mă ciupea, în timp ce un şarpe
Fugea după mine prin canalul de ciment
Într-una, într-una, la nesfârşit
Prigorul bea apă din palma de ciment
A statui femeii înţepenite de vreme
Aş vrea să fiu aceea femeie împietrită
Ca să nu fiu nevoită să fug prin canal
Cu şerpii după mine. Pe ei nu-i doare
Canturile ascuţite ale canalului îngust
Ei se preling fără simţuri şi moare
Înţepeniţi fără simţuri şi fără durere
Pe când eu mă lovesc şi mă doare
Şi plâng când cad pe canturile de ciment
Şi cine mă plânge pe mine afar de
Durerea din ochii mei goi fără iris
Concentraţi pe auz, cu pielea zbârcită
De neputinţă în visul cu canale cu şerpi.
Aştept să vină noaptea, ca să dorm. Iar
M-a speriat canalele de ciment ale zilei
Cu colţurile ascuţite şi zgomotele grele
Ale sufletului şi pielii şi părului şi
Urechilor şi ochilor din canalele cu şerpi.
Am simţit când cineva s-a şters de mine
Şi mi-a şoptit: ai pielea zbârcită femeie
Te-ascunde-n zenituri adânci de firidă
Unde şerpii n-au cum să te prindă
Tu nu auzi cuvântul nici vântul cel crunt
Ai ochii pierduţi, în surzenia ta, de lut.
Te cheamă pe tine-nafund de pământ
În acele canale de ciment unde şerpii
S-alerge după tine pe marginea gropii
Ai părul tocit şi pielea zbârcită, femeie
Te cazni degeaba aici pe pământ
Când acolo eşti rege părinte şi lut.
Dară pleacă acum să revii negreşit
Sau vină când vrei pentr-un nou început
Apoi du-te în spaţiul cel neîntrerupt
Sau stai, cum îţi e voia nălucă.
Dar gândul se pleacă-n veşnicia de lut
Şi nu mai auzi şerpii de fier cu ochii lucind
Alergând nebuneşte-n canale de ciment
Ci alergi cu nălucile-n fund de pământ
Ai lăsat nebunia terestră un timp dar
Te-ntorci când lutul nivelează cimentul
Veşnicia îţi spune să reaprinzi începutul
Din nou, pe îngheţatul şi surdul pământ.
Fără tine nu se poate-nţeleaptă femeie
Să porneşti din nou, capătul de la-nceput
Pentru că tu eşti părul şi fruntea şi ochii
Şi pielea-ncreţită sau netedă, cum vrei
Cândva te vor chema nălucile vremii
Dar ai un rol aici pe pământ să începi
Continuitatea existenţei a însuşi infinitului
Deci, nu prea mai ai timp de gândit femeie
Începe să dai naştere canalelor de ciment
Prin care şerpii de foc să alerge bezmetici
Până când lutul îi va acoperii pe netrebnici
Care strică şi părul şi faţa şi ochii de lut
Dar şi sufletu-mi, înfierbântat de urât
Nălucile vii. Dară plec cu nălucile nopţii
Să mă-ntorc înapoi pentru un nou început.
M-am întors din tenebrele-ntunecate curând
Am căutat canale cu şerpi de foc alergând
Dar nu mai era pământul meu drag de lut
În locul lui am găsit un ecou prelung, surd
Un „bang” prelung al şerpilor clinchet
Şi-am plâns în ochii neantului gol
Şi părul şi fruntea şi pielea-mi zbârcită
Aleargă-n neantul infinit al surzeniei mele
Şi strigă mut cu lacrimi în găvanele goale
Îmi vreau pământul înapoi! Şerpi tinichele
Cu ochii sclipind în nopţile fără timpan
Că altfel aţi auzi durerile mele, lichele
Cu mintea în dosurile voastre grase şi rele
Acesta a fost şi pământul meu, haimanale!
Dar... Am rătăcit prin spaţii... fără ţel...
Să mai găsesc un pământ fără şerpi de oţel
Alergând prin canale de ciment înnegrite
Să mă prindă şi să mă ucidă mişeii!
Îmi concentrez auzul în ochii goi
Mă trezi în zgomot asurzitor de şerpi
Care aleargă lângă urechea-mi surdă
Pielea şi ochii şi părul mi se zbârci de ciudă
Şi mă făcu-i covrig de durere năucă
Cu durerea-mi peste pajişti de lut, nălucă...




FIRICEL PLĂPÂND


 Un val de căldură
Coboară încet
Şi din arătură
Se-nalţă timid
Un firicel plăpând.
  
-E primăvară?
Se-arată el mirat.
Am fost arat
Şi semănat
În astă vară?

- Nu! Firicel de grâu!
Tu ai rămas
Din tată-n fiu
Pe-acest făgaş
Un drept urmaş!
  
- Şi-această holdă
Cât se vede
E ca un scut
Sau ca o odă
Din trecut?
  
- Da! Firicel plăpând!
Eşti ecoul bogăţiei
Din anul trecut
Şi scutul sărăciei
A omului flămând!

Un bob ajunge
Într-o pâinică
Iar altul
 În pământ...
La inifinit!

 Primăvara eşti plăpând,
Vara, aur crud,
Toamna, umplii hambare,
Iarna, bună feţişoară
Eşti o dulce pâinişoară!

  - Mulţumesc, pământ bogat
Că m-ai învăţat
Şi m-ai deşteptat
Că eu multe pot
Că-s la minte copt.




PANAIT  ISTRATI, IARTĂ-NE!


Să inspiri adânc, pământul
Urzicile, roua şi lutul
Colbul să-ţi intre prin nări
Să prinzi briza dinspre mări
Să te duci plutind ca vântul
Unde nici n-ajungi cu gândul.
Şi de-ţi stă stejari-n cale
Tu să te fereşti spre vale.
Şi de plopii zid îţi pune
Tu să o coteşti spre dune.
Şi de te stopară pinii
Tu aleargă cu ciulinii.
De ies morţii din morminte
Tu aleargă înainte.
Nu te uita înapoi
Că suntem tot vai de noi.
Suflet de român pribeag
Tu din străbuni ai rămas
Ca un câine de pripas
Uitându-te din prag
Pe cel mai bogat pământ
Zice-se c-ar fi şi sfânt.
Eşti sărac atât de crunt
C-ai vrea să zaci în pământ.
Munceşti ca un câine
Şi n-ai pe masă ce pune.
Muncitor plin de nevoi
Soluţia suntem chiar noi.
Nu te mai uita din prag
Pune mâna pe ciomag
Şi să ţi-l lipeşti de palme!
De nu vrei pribeag prin lume.
Române plătit ca un salahor
Ţara asta e a ta!! Nu a lor!!


..................

IUBIRE ȘI DROGURI








CAPITOLUL 1 

          În întunericul dens, de dinaintea primei gene de lumină, casele păreau umede. Poate păreau umede pentru că erau de culoare gri. Erau case lungi, cu un etaj comun cu podul, construite de-a lungul trotuarului şi aveau o poartă închistată în zidurile înalte până la cosoroabă. Nu aveau grădini, ci doar curţi înguste, pietruite, mărginite de ziduri înalte din beton.
Ferestrele de la parter aveau obloane, mereu închise, iar cele de la etaj aveau grilaje din fier, cu vopseaua scorojită şi geamurile murdare.  
         La prima geană de lumină, oamenii din cartier mergeau după cumpărături şi se întorceau grăbiţi acasă. Apoi urma o forfotă de copii, care mergeau la şcoală şi grădiniţă şi din nou se lăsa liniştea. O linişte ciudată. Gri. Soarele se răsfăţa în oraşul care înconjura cartierul gri, şi se zbătea să străpungă griul acelui cartier, iar seara se lăsa păgubaş, dispărând mirat sub orizontul albastru de deasupra blocurilor, care înconjurau cartierul gri, ca pereţii unei oale vopsite alb-ivoriu. Sau nerăbdător să vadă dacă a doua zi reuşeşte să străpungă griul acelui cartier misterios.
         Într-o zi, Anabella, fetiţa de cinci ani a lui Cheche Rugiero spuse mirată:
         - Tată, de ce nu ne vopsim casa în roz? Cum este căsuţa mea de păpuşi. Mie, nu-mi place culoarea gri.
         Cheche o certă, că sânt probleme de oameni mari. Strigă pe un ton jos, calm:
         - Agripina!
         Apăru o femeie tânără. Cheche puse fetiţa pe canapea şi îi spuse să stea cuminte. O luă pe Agripina de braţ şi o duse în camera alăturată. Femeia părea nedumerită. Cheche îi spuse:
         - De azi, te ocupi numai de fată.
         Ieşi, străbătu toată lungimea casei până la ultima uşă şi intră. Dădu, de un lat de palmă, o perdea din pânză imprimată de la un geam îngust şi cercetă zidul casei. Aşeză perdeaua la loc. Luă o stropitoare şi udă plantele din încăpere, apoi cu un mop şterse picăturile de pe jos. Se apropie de un dulap suspendat, scoase o sticlă, puse într-un pahar şi bău cu înghiţituri mici, în timp ce se uita la plante. Puse sticla şi paharul în dulap.
         Ascultă câteve clipe şi dădu din nou perdeaua, de un lat de palmă, deoparte şi cercetă curtea şi zidul. O puse la loc, se uită peste plante şi urcă în pod pe nişte trepte din scânduri, care erau lipite pe peretele din dreapta. Se opri în gura podului şi se uită la plantele agăţate, de-a lungul pereţilor şi pe stativele aşezate la distanţă egală între ele în tot podul. Rupse un mugure de la o plantă şi-l strivi între degete. Rupse de la mai multe plante şi dădu nemulţumit din cap. Ridică un oblon din acoperiş. Ar fi vrut să arunce o privire, dar se răzgândi.  
         Tatăl, bunicul lui şi mulţi alţi lucrători, au plătit scump astfel de imprudenţe, pedepsiţi de tatăl şi bunicul lui Cardula Anatol, care a preluat afacerile cu canabis a familiei şi care, deşi îi considerau pe lucrători ca făcând parte din propria lor familie, vedeau un potenţial pericol, în acel lucru, total inofensiv, cum era uitatul prin oblon, ca pe o conspiraţie împotriva lor.  
     Familia Cardula stăpânea de peste o sută de ani, producţia de canabis din acel cartier care, nu arăta aşa cu o sută de ani în urmă. Acel cartier a fost înconjurat de holde de cânepă, care holde s-au restrâns odată cu creşterea oraşului şi dispărând cu totul când oraşul a strâns ca într-un corset, cartierul gri al familiei Cardula.
         Era o afacere transmisă din tată-n fii şi fiice, primul născut preluând afacerea, al doilea fiu sau fiică şi celelalte neamuri fiind considerate, simpli lucrători, dar neavând dreptul de a părăsi familia.  
         Prima casă a fost a familiei Cardula, construită cu temelie înaltă, din piatră, de-a lungul trotuarului, cu pereţi înalţi şi cu ferestrele mai sus de înălţimea unui om, cu un cat comun cu podul şi cu o curte îngustă, înconjurată de ziduri înalte. Lucrătorii familiei şi-au construit acelaşi tip de case la cererea lui Cardula, şi au pus aceeaşi vopsea pe pereţi, gri, din respect pentru şeful Cardula.
         În cartierul gri se circula numai pe jos, pentru că drumurile erau înguste şi sinuoase, dar cu ieşiri multiple în oraş.  
         Familia Cardula şi-a continuat afacerile cu canabis, şi după ce oraşul a înconjurat cartierul gri, ajutat de aceleaşi familii, apoi de urmaşii lor. Dacă cineva vreodată a vrut să stopeze afacerea cu canabis a familiei Cardula, nimeni nu ştia, şi nimeni nu avea voie să vorbească despre cartierul gri şi ce se petrecea acolo. Nimeni nu avea voie să presupună nimic.
         Pe un necunoscut l-ar fi deranjat liniştea statică. Acolo nu erau cocoşi care să spargă liniştea dimineţii, sau pomi în care să-şi facă cuib păsărelele. Drumul şi curţile erau pietruite. Nu erau flori sau pomi. Doar ciment şi piatră.
         Dar primăvara, în zori se auzea din cimitirul cartierului, trilul unei mierle. Se zvonea că, Cardula a făcut eforturi disperate să o omoare, şi că reapariţia ei în primăvara următoare îl băga în disperare.
         În acel cartier nu aveai voie să te uiţi peste gard la vecin, să-l întrebi ce mai face. Bătrânii cartierului au lucrat la bătrânii Cardula, şi tinerii erau instruiţi de mici să continue lucrul părinţilor.
         Unde puteai face o breşă, să pătrunzi ce se petrece acolo, sau să stopezi acel lucru? Dar cine se gândea măcar la o breşă.
         Cartierul gri avea şi o casă indentică, cu celelalte case din cartier şi care s-a numit pe rând: crâşmă, birt, berărie, cazino, bar, hotel, mai apoi, bordel şi speluncă şi care avea o ultimă denumire: lupunar. Fără firmă luminoasă. Nimeni nu ştia de unde scotea Cardula astfel de denumiri. Putea părea că sub aceste denumiri ascunde adevărata îndeletnicire, dar de cine şi de ce să ascundă adevărata îndeletnicire?
Acolo aveau acces doar lucrătorii din cartierul gri. Acolo nu aveau voie să poposească străini.   
         Lupunarul avea obloanele zidite la parter şi la etaj, uşa de la etaj era metalică, cu cifru, iar subsolul era încărcat de istorie. Acolo nu se cultiva nimic. Acolo se încheiau afacerile. Şi acolo era şi ultimul drum al afaceriştilor sau lucrătorilor, dacă afacerile se încheiau prost sau lucrătorii nu-şi onorau obligaţiile.
         Sala de şedinţe avea două intrări, una pentru lucrători şi una pentru vinovaţi. În anticamera vinovaţilor era un lucrător, care îi punea pe vinovaţi să se semneze într-un catastif gros, ceea ce însemna că îşi recunoşteau vina. Apoi intra în sala de şedinţe şi un membru al familiei Cardula întreba împricinatul, dacă are ceva de spus în apărarea sa. Dar răspunsul nu putea fi decât unul: “nu am nimic de spus în apărarea mea”. Era o autocondamnare la moarte, semnată de condamnat.  
         Afacerea familiei era preluată de primul născut, adeseori primul născut neajungând la majorat.
         Cardula Anatol avea doi copii: o fată şi un băiat. Carola era cu doi ani mai mare decât fratele ei, Codrin.
         Cardula Ami, soţia lui Anatol şi mama celor doi, le-a pus numele, după numele înaintaşilor din familie. Nume cu istoric greu.
         Ami, fiind deţinătoare a jumătate din afacere, considerată cap mafiot, în aceeaşi măsură cu Anatol, se ocupa de afacerile familiei în aceeaşi măsură cu Anatol. Femeile din familia Cardula erau singurele femei care aveau voie să intre în lupunar. Acea clădire, nu a văzut niciodată o altă femeie. Şi Amei i se părea cea mai potrivită denumire acelui loc, exclusivist, sub care se ascundea cu uşurinţă adevărata activitate. Cunoştea toate dedesubturile afacerii şi toate deciziile luate Anatol şi era la fel de neânduplecată, ca el şi ca toţi înaintaşii lor.
         Se îmbrăca elegant, şi nu permitea nevestelor lucrătorilor să fie altfel decât elegante. Materiale scumpe în nuanţe de gri. Nu aveau voie să iasă din casă, şleampăţi. Nimeni.
         Oamenii dimineaţa făceau cumpărăturile îmbrăcaţi frumos şi curat. Nu trebuiau să se grăbească, dar nici să poposească. Şi copiii, la fel. Cartierul gri nu avea parc sau loc de joacă pentru copii, dar în curţi aveau tot ce-şi doreau, de la leagăne, topogane, biciclete cu două sau trei roţi şi jucării. Unde erau mai mulţi copii, aveau cu cine se juca, unde era unul, se juca singur. 
         Era un fel de ordine, dar doar până îşi onorau datoriile faţă de familia Cardula. Dacă cineva nu-şi onora datoriile, ordinea continua la fel şi după ce acesta îşi primea pedeapsa la lupunar.
         Cardula Anatol ştia că munca e muncă şi distracţia, distracţie. Şi că acest lucru trebuie înfăptuit la cheremul fiecăruia. Ştia din istoria familiei. Dar nici să fie prea îngăduitor. Nu cunoştea cuvântul, teamă,  dar avea un fel de nedumerire, ca vreunuia să nu-i vină ideea să-şi schimbe culoarea casei. Acolo vedea el o breşă. Nici nu gândea că griul era liantul care-l ţinea unit de lucrători. Era ceva nelămurit pentru el.  
         Oamenii evadau din cartierul gri, în oraş, pe unde voiau şi unde-şi doreau. Era totuşi un drum pe care-l ocoleau, prin spatele cimitirului. Dar nu erau în largul lor pentru că puteau fi urmăriţi. Erau liberi şi prudenţi.

***













Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu